SIMBOLISMUL
Simbolismul este curentul literar de circulaţie universală care a apărut în a doua jumătete a secolului al XIX-lea, mai întâi în Franţa, constituindu-se ca o reacţie împotriva romantismului şi parnasianismului.
În 1886 apare, în Franţa, manifestul intitulat „Simbolismul”, semnat de Jean Moreas şi considerat actul de naştere al noului curent literar; el accentuează două ţesături fundamentale: folosire simbolismului şi percepţia sinestezică a universului.
Trăsăturile curentului literar simbolism:
1. respingerea prozaismului şi a expresiei discursive;
2. recurgerea la o nouă viziune asupra poeziei, privită ca artă de a simţi
3. cultivarea simbolului (imaginii expresive) ca principal mijloc de a exprima corespondenţe între
diferite elemente ale universului; simbolul de tip simbolist este vag şi admite o multitudine de
sensuri la descoperirea cărora cititorul colaborează cu poetul
4. folosirea sugestiei care să exprime aceste corespondenţe.
Sugestiile se obţin prin cultivarea senzaţiilor coloristice, muzicale, olfactive: „Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund” (Charles Baudelaire). Dacă numeşti direct un obiect, îi suprimi farmecul; „Să-l sufgerezi e visul, să-l evoci încetul cu încetul pentru a crea o stare sufletească.” (Mallarme)
5. predispoziţia pentru reverie, nedefinită în timp şi spaţiu (stare de spleen)
6. folosirea muzicalităţii interioare a versului, obţinută prin refren, laitmotiv, aliteraţii;
7. preferinţa pentru anumite teme şi motive literare (iubirea, ca motiv de reverie, nevroză, târgul
provincial, ca spaţiu al claustrării, natura, ca loc al corespondenţelor între elemente);
8. deschiderea faţă de inovaţile formale (vers liber, rime interioare, schimbarea măsurii metrice);
9. folosirea sinestezei (îmbinarea senzaţiilor vizuale, auditive, olfactive, tactile).
Reprezentanţii curentului literar simbolism sunt:
-în literatura universală - Charles Baudelaire (precursor al curentului literar), P. Verlaine, S. Mallarme, A. Rimbaud, Rainer Maria Rike;
-în literatura român – Al. Macedonski (teoretician al curentului literar), G. Bacovia, Dimitrie Anghel, Ştefan Petică, Ion Minulescu, Traian Demetrescu.
Criticul literar Eugen Lovinescu formulează o definiţie sugestivă pentru acest curent literar; „Simbolismul reprezintă adâncirea lirismului în subconştient, prin exprimarea mai mult de sugestie a fondului muzical al sufletului omenesc”.
GEORGE BACOVIA
Plumb
Date despre autor
George Bacovia este cel mai însemnat poet simbolist al literaturii române, aparţinând perioadei interbelice. Originalitatea sa constă în impunerea unui nou univers de inspiraţie, târgul de provincie claustrant şi în intensitatea obsesivă cu care trăieşte spaima de moarte şi de dezintegrare a naturii. Volumele sale de versuri, „Plumb”, „Scântei galbene”, „Cu voi”, „Comedii în fond”, „Stanţe burgheze”, reprezintă variaţiuni pe aceeaşi temă a obsesiei.
Fiecare anotimp anotimp prezentat de autor este un rezultat al proriei sale imaginaţii; natura aduce cu sine permanent semnele trecerii în nefiinţă. Toamna, perioadă a anului predilect bacoviană, este dominată de o ploaie continuă, egală, monotonă şi parcă ancorată în veşnicie. „Infernul acvatic” creat tinde să inunde întreg universul ca în poezia „Lacustră”. Semnele peisajului autumnal se identifică pregnant cu semnele morţii: iarba „de plumb”, florile „carbonizate”, parcul „devastat”; anotimpul „cântă funerar... din instrumente jalnice de lemn”. Astfel, obsesia morţii îşi găseşte magistral un cadru natural propicem, anume sfârşitul de toamnă, evident şi în arta sa poetică plasată în deschiderea volumului de debut.
Apariţie
Poezia „Plumb” apare în volumul omonim de debut, în 1916.
Încadrarea în temă
Ea este o artă poetică; poezia programatică sau arta poetică este specia genului liric în care se evidenţiază un ansamblu de trăsături care compun viziunea despre lume şi viaţă a unui autor, despre menirea lui în univers şi despre misiunea artei sale într-un limbaj literar care îl particularizează.
Semnificaţia titlului
Titlul este un simbol care exprimă corespondenţa dintre un element al naturii şi stările sufleteşti exprimate poetic. În sens denotativ (propriu), „plumbul” este un element chimic, un metal, moale, greu, maleabil, de culoare cenuşiu-albăstruie, rău conductir de căldură şi electricitate. Sensul său conotativ (figurat) derivă din cel anterior care sugerează, în plan poetic, apăsarea, monotonia, dezorientarea, spaţiul închis.
Structură. Semnificaţii
Cele două catrene a poeziei pot fi structurate pe două planuri: exterior (macrocosmic) şi interior (microcosmic). Se remarcă repetarea cuvântului simbol „plumb” (care devine laitmotiv) de şase ori în poziţii simetrice accentuând starea sufletească de deprimare.
I. Poezia se deschide cu verbul la modul indicativ, timpul imperfect „dormeau”, ceea ce sugerează o acţiune prelungită, începută în trecut şi neterminată. „Sicriele de plumb” dorm „adânc”, sunt cufundate în moarte; lemnul, materialul din care se confecţionează coşciugele, este înlocuit cu plumbul pentru a fi evidenţiată greutatea lor care facilitează atracţia pământului.
Florile, care sunt aociate de obicei frumuseţii, gingăşiei, sunt alăturate oximoronic plumbului, fiind artificiale şi prevestind moartea. Universul devine un imens sicriu cuprins de moarte atât pe orizontală cât şi pe verticală, prin îmbrăcarea sa figurată într-un „funerar veşmânt”.
Versul al treilea al primei strofe debutează cu o marcă gramaticală a prezenţei eului liric în text: verbul la persoana întâi singular „stam”, interiorizând discursul prin apariţia motivului singurătăţii („Stam singur în cavou...”). Metafora – simbol „cavou” poate avea două accepţiuni: universul închis al târgului de provincie, care nu cultivă valorile sau propriul trup, conceput ca o temniţă pentru sufletul dornic de înălţare în vederea depăşirea propriei condiţii. Omul superior tinde către spargerea tiparelor impuse de cei din jur sau de propria sa materialitete (trupul) pentru a se împlini într-o nouă dimensiune pe măsura aspiraţiilor sale. La Bacovia, neputinţa depăşirii propriul destin este o sursă de suferinţă care străbate întreaga sa lirică.
Apariţia vântului, în peisajul macabru al cavoului şi al singurăţii, aduce o percepţi tactilă, resimţită organic, completată de o imagine auditivă prin prezenţa verbului onomatopeic „scârţâiau”. Sunetul funebru este produs de coroanele de plumb, care simbolizează amplificarea presimţirii unui inevitabil sfârşit. Prin simetrie, corespondentul „sicrielor de plumb” care dorm adânc, aparţinând planului exterior, este, în strofa a doua, amorul care doarme „întors” (adverb de mod, care sugerează întoarcerea „cu faţa spre apus”, adică moartea). Discursul se interiorizează, „amorul de plumb” sugerând estomparea definitivă a sentimentelor. Strigarea celui decedat îşi are originea în credinţa populară, dar şi în filosofia creştină unde apare logosul (cuvântul) cu puteri demiurgice, cu ajutorul căreia a fost creată lumea. Fenomenul morţii este însă ireversibil, fapt sugerat de o nouă percepţie tactilă („Era frig”) care aplifică obsesia sfârşitului. „Aripile de plumb”, atribuite amorului, prefaţează o iminentă cădere, o prăbuşire definitivă în moarte.
Elemente simboliste în text
Parcurgând lirica bacoviană, cititorul receptează poezia ca pe o artă de a simţi; este folosită sugestia care să exprime cât mai fidel corespondenţa dintre elementele naturii şi stările sufleteşti. Universul este perceput sinestezic: vizual („funerar veşmânt”, „flori de plumb”, „coroane de plumb”)
, tactil („era vânt”, „era frig”), audirive („scârţâiau”, „am început să-l strig”). Apare, în poezie, simbolul care admite o pluralitate de sensuri la descoperirea cărora cititorul colaborează cu poetul („plumb”).
Sunt evidente simetria şi repetiţia care duc la accentuarea unei idei enunţate, dar şi la crearea unei muzicalităţi interioare a versului.
Elemente de prozodie
Poezia este alcătuită din două catrene cu rimă îmbrăţişată, măsura de zece silabe, ritm variabil.
Concluzia
Creaţia bacoviană „Plumb” posedă o încărcătură lirică deosebită, înscriindu-se în seria profesiunilor artistice de credinţă, fiind un crez existenţial original.
Lacustră
Date despre autor
George Bacovia este cel mai însemnat poet simbolist al literaturii române, aparţinând perioadei interbelice. Originalitatea sa constă în impunerea unui nou univers de inspiraţie, târgul de provincie claustrant şi în intensitatea obsesivă cu care trăieşte spaima de moarte şi de dezintegrare a naturii. Volumele sale de versuri, „Plumb”, „Scântei galbene”, „Cu voi”, „Comedii în fond”, „Stanţe burgheze”, reprezintă variaţiuni pe aceeaşi temă a obsesiei.
Fiecare anotimp anotimp prezentat de autor este un rezultat al proriei sale imaginaţii; natura aduce cu sine permanent semnele trecerii în nefiinţă. Toamna, perioadă a anului predilect bacoviană, este dominată de o ploaie continuă, egală, monotonă şi parcă ancorată în veşnicie. „Infernul acvatic” pe care îl creează tinde să inunde întregul universul. Semnele peisajului autumnal se identifică pregnant cu semnele morţii: iarba este „de plumb”, florile „carbonizate”, parcul „devastat”; anotimpul „cântă funerar... din instrumente jalnice de lemn”.
Apariţie. Temă
Poezia „Lacustră” apare în volumul de debut, intitulat „Plumb”, publicat în 1916, axându-se pe ideea centrală a condiţiei nefericite a creatorului; ea este artă poetică, specie a genului liric în care se evidenţiază un ansamblu de trăsături care compun viziunea despre lume şi viaţă a uni autor, despre menirea lui în univers şi despre misiunea artei sale, într-un limbaj literar care îl particularizează.
Semnificaţia titlului
Titlul este un simbol care exprimă corespondenţa dintre un element al naturii – ploaia- aparţinând planului eyterior şi stările sufleteşti exprimate poetic. Sendul denotativ al substantivului „lacustră” este acela de „locuinţă (sau aşezare) clădită pe stâlpi la suprafaţa apei unor lacuri, specifică în epoca preistorică” (DEX). În sens conotativ, titlul (ca şi întreaga poezie) este expresia spaimei de umezeală, urmărindu-se gradat implicaţiile ploii în planul psihic-uman.
Structură şi semnificaţie
Construcţia poeziei se bazează pe simetrie: prima strofă este reluată aproximativ identic la final, ca ultima strofă. Se creează astfel impresia de repetare ciclică a stării de dezolare în faţa fenomenului de dezintegrare a naturii. Poezia are patru catrene organizate pe două planuri: planul exterior (prima şi ultima strofă) şi planul interior, al subconştientului (strofele a doua şi atreia) şi trei părţi.
I. Strofa întâi se deschide cu o referinţă temporală: „ De-atâtea nopţi aud plouând”. Adjectivul cu valoare de superlativ absolut („atâtea”), completat cu verbul la modul gerunziu („plouând”) marchează un timp nedefinit; parcă eul liric a pierdut şirul nopţilor de când ploaia descompune materia. Versul următor este unic prin valenţele sufleteşti pe care le degajă; „Aud materia plângând”. Personificată, forma materială a lumii, inconştientă prin excelenţă, „plânge” fără a-şi da seama că ca muri inecată în propriile sale lacrimi, că va fi cauza propriei sale morţi.
Singurătatea, motiv specific bacovian, prezent şi în arta poetică „Plumb”, este mediul propice imaginilor halucinate, completate de căderea ploii, actualizată de prezentul verbului „a auzi” şi prelungită prin gerunziul „plouând”. Se recurge la o regresiune geologică spre era primitivă a oamenilor trăitori în „locuinţele lacustre”.
II. Dacă în prima strofă predomină imaginea auditivă, trecerea în planul subconştientului se face pe baza senzaţiilor tactile. Adverbul de mod „parcă” este un indice pentru confuzia planurilor (exterior-interior, real, versomil-ireal, imaginar). Umezeala perpetuă de afară se prelungeşte în încăpere şi chiar şi în sufletul mistuit de coşmaruri: „Tresar prin somn”. Valul care izbeşte reprezintă pericolul care generează frica obsesivă de moarte prin înecare; el poate însă căpăta şi accente sociale.
„Podul de pe mal” îşi are punctul de plecare în realitate prin faptul că el reprezintă unica legătură cu lumea exterioară a omului lacustru. Noaptea însă, acesta era tras pentru a-l feri pe locuitor de multiple pericole. Eul liric, transmigrat în epoca primitivă, are aceleaşi temeri existente atunci. În plus, „podul de pe mal”, dacă este tras, îl desparte pe creator de societatea în care trăieşte. Coşmarul provine din faptul că ar putea avea o legătură, chiar şi efemeră cu lumea exterioară.
Istoria este văzută ca „un gol” imens tocmai pentru că omul de azi are aceleaşi temeri au omul lacustru, fiind terorizat de apa care-i poate surpa locuinţa şi chiar întreg universul. Eul liric presimte sfârşitul care ar putea fi provocat de prăbuşirea „piloţilor grei”, piloni care sun singurele puncte de sprijin ale casei. Rezistenţa lor reprezintă unica şansă de supravieţuire, şansă care se minimalizează cu fiecare de ploaie căzută.
III. Repetiţia primei strofe în finalul poeziei exprimă eterna reluare a coşmarului adus de ploaia interminabilă. Prin gerunziile „tresărind” şi „aşteptând”, agonia este prelungită, iar eul liric este surprins într-o permanentă aşteptare a morţii iminente, a dezegregării universului în care se asociază mitul potopului cu cel al apocalipsei.
Elemente simboliste
Parcurgând lirica bacoviană, cititorul percepe poezia ca pe arta de a simţi; este folosită sugestia care să exprime cât mai fidel corespondenţa dintre elementele naturii şi stările sufleteşti. Universul este perceput prin îmbinarea imaginilor auditive cu cele tactile. Apar, în poezie, simboluri care admit o pluralitate de sensuri la descoperirea cărora cititorul colaborează cu poetul („lacustră”, „podul de pe mal”, „val”, „gol istoric”). Sunt evidente simetria şi repitiţia care duc la accentuarea ideilor enunţate, dar şi la crearea unei muzicalităţi interioare a versului.
Elemente de prozodie
Poezia este alcătuită din patru catrene, cu rimă variabilă, măsură de 8-9 silabe, ritm iambic.
Concluzie
Creaţia bacoviană „Lacustră” este cea mai evidentă expresie a spaimei de apă; criticul literar Dumitru Micu afirmă că Bacovia este „cel mai mare poet al ploii şi al ninsorii din literatura noastră”, iar lumea creată de el este „un infern acvatic”.
Amurg violet
Date despre autor
George Bacovia este cel mai însemnat poet simbolist al literaturii române, aparţinând perioadei interbelice. Originalitatea sa constă în impunerea unui nou univers de inspiraţie, târgul de provincie claustrant şi în intensitatea obsesivă cu care trăieşte spaima de moarte şi de dezintegrare a naturii. Volumele sale de versuri, „Plumb”, „Scântei galbene”, „Cu voi”, „Comedii în fond”, „Stanţe burgheze”, reprezintă variaţiuni pe aceeaşi temă a obsesiei.
Fiecare anotimp anotimp prezentat de autor este un rezultat al proriei sale imaginaţii; natura aduce cu sine permanent semnele trecerii în nefiinţă. Toamna, perioadă a anului predilect bacoviană, este dominată de o ploaie continuă, egală, monotonă şi parcă ancorată în veşnicie. „Infernul acvatic” pe care îl creează tinde să inunde întregul universul. Semnele peisajului autumnal se identifică pregnant cu semnele morţii: iarba este „de plumb”, florile „carbonizate”, parcul „devastat”; anotimpul „cântă funerar... din instrumente jalnice de lemn”.
Apariţie. Temă
Poezia „Amurg violet” apare în volumul de debut intitulat „Plumb”, publicat în 1916. Ea se axează, aparent, pe tema naturii, anume prezentarea unui moment al zilei, amurgul. În esenţă, poezia exprimă concepţia despre lume şi viaţă a autorului, prezentând, mai degrabă, un peisaj interior.
Semnificaţia titlului
Titlul, repetat simetric la începutul fiecărei strofe, este o metaforă-simbol. „Amurgul”, în sens propriu, este semiîntunericul care se lasă supă apusul soarelui şi ţine până la venirea nopţii (înserarea, crepusculul). În sens figurat, acest cuvânt marchează o stare de incertitudine, de aşteptare halucinatorie, un timp propice instalării duratei imaginare; el anticipează vârsta bătrâneţii, sfârşitul iminent de viaţă.
Culoarea „violet”, ultima din spectrul solar, prezentă în titlu şi repetată obsesiv în poezie (laitmotiv), completează ideea de moarte, de apropiere inevitabilă a ei.
Structură şi semnificaţii
Textul este alcătuit din trei catrene, construite pe baza simetriei, care subliniază repetabilitatea destinului. Fiecare strofă începe cu versul „Amurg de toamnă violet...”, o fixare impersonală a momentului din zi şi a anotimpului, şi se sfârşeşte cu versul „Oraşul tot e violet”, ceea ce simbolizează că această culoare a cuprins întreg cadrul – „oraşul” – un mediu claustrant, lipsit de perspectivă.
Prima strofă este dominată de imaginea „plopilor”, elemente ale naturii terestre, care sunt personificaţi („apar în sunete”). Ei sunt numiţi metaforic „apostoli în odăjdii violete”, misionari creştini în veşminte bisericeşti, care oficiază un ritual (acela al înmormântării).
De la general (cadrul de ansamblu, „oraşul violet”) se trece la particular. În strofa a doua, este prezentată „mulţimea”, ca fiind „o lume leneşă, cochetă”, atinsă parcă de semnele morţii, căci „pare violetă”.
În ultima strofă, verbul de persoana întâi „văd” (marcă gramaticală a prezenţei eului liric în text) interiorizează discursul, proiectându-l într-o lume a halucinaţiei. Din „turn” (un punct stabil de referinţă, dar şi un loc al izolării, o axă care leagă cerul depământ), ochiul imaginaţiei are vedenia apariţiei „voievozilor cu plete”, „străbunilor”, care formează o atmosferă halucinată, dominată de culoarea violet. Din perspectiva eului liric, oarecum detaşat în faţa iminentei morţi, planul interior, al subconştientului, se confundă cu cel exterior şi totul pare astfel cuprins de fiorul morţii.
Violetul este o culoare intensă care amplifică starea obsesivă; astfel totul este dominat de această nuanţă a crespuscului: „odăjdiile” apostolilor, oreşul, mulţimea, străbunii. Moartea cuprinde atât pe verticală, cât şi pe orizontală, întregul univers, aflat în pragul sfârşitului; imaginea creată vesteşte o iminentă apocalipsă sub semnul căreia stă atât trecutul („voievozii”, „străbunii”), cât şi prezentul („lumea leneşă, cochetă”).
Atmosfera poetică este specific simbolistă, fiind susţinută de o formă adecvată (laitmitivele „amurg”, „violet”, care sunt şi metafore simbol, prezenţa refrenului, puterea de sugestie a cuvintelor, cromatica obsesivă). Ideea de amurg este completată cu aceea de toamnă, anotimp predilect bacovian, ambele sugerând prăbuşirea, sfârşitului.
Concluzie
Universul liric bacovian este alcătuit din peisaje interioare dominate de obsesia morţii, de pesimism şi de imagini halucinate care converg către un iminent sfârşit.
