Marin Preda - MOROMEȚII

   Date despre autor şi operă

   Marin Preda este un reprezentant de seamă al perioadei postbelice a literaturii. Debutează în 1941 cu o schiţă în ziarul "Timpul"; primul său volum, alcătuit din nuvele şi intitulat "Întâlnirea din pământuri" apare în 1948, urmat de alte trei volume ("Desfăşurarea", "Îndrăzneala", "Ferestre întunecate"). Ulterior, publică romanele "Moromeţii" (1955, 1967), "Marele singuratic", "Delirul", "Cel mai iubit dintre pământeni", "Intrusul",

   Apariţie. Temă

   Primul volum al romanului "Moromeţii" apare în 1955, iar cel de-al doilea  în 1967. Ele se axează pe prezentarea satului românesc din Câmpia Dunării, care trece prin numeroase prefaceri sociale.

  Geneză

  Romanul are la bază nucleele epice ale unor schiţe ("O adunare liniştită", "Salcâmul"), dar şi factorul biografic în crearea personajului principal.

  Prima dintre schiţe anticipează reuniunile din poiană lui locan, iar cea de-a doua prezintă scena simbolică a tăierii salcâmului, care prevesteşte destrămarea echilibrului familial, moment important care apare, ulterior, în roman.

  Modelul de la care a pornit Preda în vederea construirii eroului central, Ilie Moromete, a fost chiar tatăl său, autorul însuşi mărturisind: "Scriind, totdeauna am admirat ceva, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci şi maturitatea: eroul preferat Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu." Cadrul desfăşurării acţiunii este, de asemenea, satul natal al lui Preda, Siliştea-Gumeşti din judeţul Teleorman, o locaţie reală, ridicată la rangul de simbol literar.

  Specie literară

  Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu personaje numeroase, cu o acţiune complexă,desfăşurată pe mai multe planuri narative, cu un conflict puternic.

  “Moromeţii" este un roman realist de factură psihologică. El prezintă, veridic, viaţa socială dintr-un sat de câmpie înaintea izbucnirii celui de-al doilea Război Mondial (volumul I) şi după război (volumul al doilea), accentuând existenta patriarhală a tărănimii, dar şi transformările sociale la care este supusă (reformele socialiste).

  Ampla creaţie înglobează elemente tradiţionaliste şi moderne. Omniscienţa şi ubicuitatea narativă, relatarea obiectivă, la persoana a treia, se asociază cu perspectiva personajelor - reflector (tatăl Ilie, în primul volum, şi fiul. Niculae, în cel de-al doilea), perspectivă subiectivă care o dublează pe cea a naratorului, fiind diminuată astfel obiectivitatea. Apar, de asemenea, elemente de analiză psihologică, redate prin intermediul stilului indirect sau  stilului direct (monologul).

   Semnificaţia titlului

   Titlul redă numele familiei prezentate în roman, ai cărei membri sunt exponenţi ai clasei tărăneşti, fiind surprinşi în raport cu prefacerile sociale intuite înainte de cel de-al doilea Război Mondial şi evidente după 1940.

  Construcţia subiectului

   Deşi romanul, alcătuit din două volume, constituie unitate, maniera de abordare a materialului epic se schimbă de la un volum la celălalt. Iniţial, acţiunea se concentrea: pe prezentarea destinului unui singur personaj, la care raportează şi celelalte, ritmul narativ este lent, creând impresia de stabilitate a vieţil tărăneşti patriarhale; ulterior ritmul devine alert, prezentându-se existenţa unei colectivităţi, în schimbare.

   Volumul I

   Prin intermediul tehnicii narative a planurilor paralele sau intersectate, se prezintă viaţa familiei numeroase a lui Ilie Moromete (planul principal), dar şi existenta altor familii din satul Silestea-Gumeşti,Bălosu, Botoghină sau Ţugurlan (planuri secundare).

   Acţiunea primului volum începe cu trei ani înainte de izbucnirea celui de-al Război Mondial. Începutul romanului este o referire succintă la un timp "răbdător", benefic liniştii sufleteşti a familiilor satului patriarhal: 'in Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari." Pe parcurs însă, această constatare se dovedeşte a fi doar iluzia indivizilor care compun colectivitatea sătească şi care cred în stabilitatea lumii lor. Calmul şi liniştea acesteia coexistă cu semnele unui proces de destrămare a satului tradiţional. Deşi naratorul consimte la păstrarea iluziei ţăranilor, referirea simetrică la timp de la finalul primului volum anuntă iminenta destrămării: "Timpul nu mai avea răbdare". În legătură cu timpul "viclean", Eugen Simion afirmă că "râbdarea nu e decât o formă de acumulare pentru o nouă criză".

   Acţiunea primului volum este structurată în funcţie de trei nuclee epice: cina, secerişul, fuga fiilor, prezentând gradat destrămarea echilibrului interior al personajului principal, în strânsă legătură cu schimbările din viata coIectivităţii.

    Având intuiţia unui mare romancier, Preda adună personajele planului principal în prima scenă importantă care prezintă cina în familia Moromete: "Moromeţii mâncau în tindă, la o masă joasă şi rotundă pe nişte scăunele cât palma." În timp ce Catrina şi copiii făcuţi cu Moromete (Tita, Ilinca, Niculae) stăteau "lângâ vatră", centru simbolic al unităţii într-o casă, Paraschiv, Nilă şi Achim, fiii lui Ilie din :)prima căsătorie, "stăteau pe partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata să se scoale de la masă şi să plece afară", detaliu care anticipează plecarea lor ireversibilă, petrecută spre finalul primului volum. Legea nescrisă a superiorităţii şi, implicit, a autorităţii paterne este respectată şi prin locul privilegiat pe care îl ocupă liderul familiei"Moromete sta parcă deasupra tuturor. Locul lui era pe pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare."

   Încă de la început se concretizează conflictul principal al romanului, anume acela dintre membrii familiei (conflict intern): disputa mocnită dintre mamă şi fiii vitregi şi cea dintre copiii rezultaţi din cele două căsătorii; la acestea se adaugă şi conflictul dintre tată şi fiul cel mic, Niculae, pentru că Ilie preferă ajutorul acestuia în gospodărie în defavoarea mersului la şcoală. Unitatea familială este astfel ameninţată, fapt care duce către o destrămare iminentă.

   Existenţa familiei Moromete este strâns legată de cea a coIectivităţii săteşti. Astfel, duminică, în timp ce femeile merg la biserică, bărbaţii se strâng în poiana fierăriei lui locan pentru a discuta evenimentele politice citite din gazete. Ţăranii "gălăgioşi şi parcă nerăbdători" îl aşteaptă de fiecare dată pe liderul spiritual al adunărilor, Ilie Moromete. Acesta întârzie totdeauna, iar când îşi face apariţia adresează audienţei aceeaşi întrebare- "Ce e, mă, ce v-aţi adunat aicea?" Sunt citite şi discutate apoi evenimente din presă vremii, la care cei trei participanţi de seamă ai întâlnirilor sunt abonaţi. Moromete, Cocoşilă şi locan primeau ziarele "Mişcarea", "Dimineaţa" şi "Curentul" şi chiar dacă simpatiile lor politice nu coincideau, dialogul reprezenta o manieră inedită de a păstra permanent legătura cu viaţa publica generală a ţării.

  Deşi se află în pragul unor transformări majore, oamenii simt nevoia să comunice, neluând în seamă ameninţările istoriei. Ei sunt păstrători ai tradiţiei, trăind cu impresia că pământul pe care îl au în posesie le va asigura permanent existenţa. Omul modern însă schimbă radical reIaţia cu pământul datorită apariţiei comerţului; banul devine astfel  principală valoare a noii ordini instituite. Ţăranii, precum Moromete, au tendinţa de a neglija schimbările sociale, menţinând iluzia împlinirii sufleteşti prin intermediul bucuriilor spirituale.

   Ameninţările istoriei sunt evidente, la nivel individual, în scena plăţii "foncierii" (taxa funciară), în care Ilie Moromete încearcă, prin disimulare, să se sustragă de la achitarea dărilor impuse de stat. Chemat fiind de la fierăria lui locan, intră în curte evitându-i pe Jupuitu şi pe cel care îl însoţea, în speranţa că nu va plăti nici de această dată. Initiază apoi un aşa-zis dialog cu membrii familiei sale pentru a demonstra noilor-veniţi că, într-o gospodărie, există treburi nenumărate, care nu suportă amânarea: "Catrino, ia, fa, secerile astea" sau "Paraschive, nu vezi că furca aia stă acolo lângă gard de cinci săptâmâni?" Surprinzător, se îndreaptă apoi spre cei doi, strigându-le: "N-am!" La spectacolul actoricesc iniţiat de tată se adaugă şi cel al fiicelor în momentul în care Jupuitu are intenţia de a sechestra bunuri din casă. Pentru a aplana conflictul, Moromete achită o parte din bani, având totuşi satisfacţia că nu a fost nevoit să-i dea pe toţi.

   Deşi conflictele exterioare familiei sunt domolite cu relativă uşurintă de către Moromete, disputele interne adâncesc problemele familiale conducând spre o iminentă criză. Paraschiv, Nilă şi Achim nutresc sentimente de ură faţă de mama vitregă, influenţaţi fiind şi de Guica, sora lui Ilie; ei îl reproşează că are grija doar de cei trei copii făcuţi de ea, deşi aceasta i-a crescut şi pe ei, de mici. Văzând că Tita şi Ilinca îşi strâng zestrea,ajutate de Catrina, şi că Niculae vrea să meargă la şcoală, se simt nedreptăţiţi şi hotărăsc să fugă de acasă. Pe de altă parte, Catrina doreşte ca Ilie să treacă şi pe numele ei casa în contul lotului de pământ pe  care îl adusese ca zestre şi pe care el îl vânduse pentru a plăti datorii. Moromete amână la nesfârşit rezolvarea acestei situaţii, iar Catrina ameninţă că îl va părăsi şi va pleca la Alboaica, fiica ei rezultată dintr-o relaţie anterioară.

   Pe fondul conflictual din familie şi asaltat de multitudinea datoriilor, Moromete se hotărăşte să taie salcâmul din curte pentru a-I vinde vecinului său înstărit, Tudor Bălosu. Acesta râvneşte la copacul falnic de mai mult timp, dar la întrebarea dacă i-I vinde, Moromete răspunde printr-o previziune despre vreme, aparent fără legătură cu discuţia lor: "Să ţii minte că la noapte o să plouă." Ploaia este, de fapt, speranţa că se va coace grâul şi, din vânzarea lui, la un preţ bun, şi-ar fi putut achita datoriile. Întrucât nu se întâmplă întocmai cum şi-a dorit, sacrificarea pomului devine iminentă.

    În zorii unei zile memorabile, tatăl împreună cu Nilă, cel mai naiv şi mai docil dintre fii, doboară salcâmul falnic, un simbol al echilibrului familial, o axă care leagă pământul de cer. Pe fondul funebru al bocetelor care se aud din cimitir, copacul, care face parte din istoria familiei, este transformat în lemne pentru construcţie, lăsând în urmă gospodăria pustiită: "Acum totul se făcuse mic: grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici. Cerul deschis şi câmpia năpădeau împrejurimile".

   Criticul literar Eugen Simion afirmă că tăierea salcâmului are "o valoare premonitorie", el simbolizând unitatea vieţii familiale, fiind "în lumea obiectelor ceea ce reprezintă tatăl în viaţa familiei", anume "un punct stabil de referinţă". Astfel, declinul familiei Moromete devine inevitabil.

   Fuga fiiilor săi, cu oile, caii şi bunurile din casă, reprezintă o lovitură grea a destinului asupra felului în care tatăl percepe lumea. El este silit să constate că ei au o mentalitate total diferită de a lui şi începe să se întrebe unde a greşit. Momentul culminant al crizei se desfăşoară la hotarul lotului de pământ, unde Moromete, care "fugise de singurătatea de acasă şi din sat", caută "o linişte şi o singurătate desăvârşită", de fapt, un prilej de autoanaliză. După ce afirmase că băieţii lui "sunt bolnavi", fiind incapabili de a se mulţumi cu bucuriile spiritului, pentru că erau mult prea dornici de a avea bani, el realizează că iluzia liniştii şi echilibrului se prăbuşeşte, iar ameninţăriIe iminentelor schimbări sociale se adeveresc: "[ ... ] se crezuse om liber, stăpân pe liniştea şi bucuriile sale şi iată că libertatea în care crezuse se prăbuşea, iar neliniştea şi spaima ameninţau să-i ia locul". Timpul răbdător nu mai există şi singura soIuţie de compromis era adaptarea la noua orânduire ai cărei reprezentanţi erau şi fiii săi. Deşi se află într-un moment de criză profundă ("Şi dacă lumea e aşa cum zic ei şi nu e aşa cum zic eu, ce mai rămâne de făcut?"), Moromete găseşte în continuare soluţii (vinde o parte de pământ), care însă îl afectează în plan spiritual. Se retrage de pe stănoaga podiştei, locul său preferat pentru a contempla lumea, nu mai glumeşte, nu mai răspunde la salut, devenind "îndepărtat şi nepăsător", în urma constatării că timpul nu are "cu oamenii nesfârşită răbdare".

   Volumul II

   În volumul al doilea se poate constata o schimbare majoră la nivelul tonalităţii şi a ritmului epic. Curgerea liniştită a destinelor e înlocuită cu prezentarea alertă a multidudinii de fapte şi personaje noi, care asaltează cititorul, exemplificând încetarea iluziei că timpul este răbdător. În relaţie de simetrie cu primul volum, acţiunea este şi aici structurată în jurul a trei nuclee epice: cina prilejuită de întâlnirea lui Moromete cu fiii săi, secerişul comunist, moartea lui Ilie Moromete.

   Acţiunea volumului al doilea începe după izbucnirea Războiului Mondial într-o aparentă stare de împlinire în familia Moromete: tatăl, care parcă întinerise, vindea porumb "mocanilor" la un preţ foarte bun, ceea ce asigură confortul financiar mult-dorit. În esenţă însă, drama destrămării familiale este vie în conştiinta personajului. Deşi primea scrisori, în care era anunţat asupra destinului fiecăruia dintre băieţi (Paraschiv se angajase ca sudor autogen la 'SETEBE", Nilă era portar, iar Achim era comerciant, având propria afacere), Moromete îl vizitează, în speranţa că îi va convinge să se intoarcă în satul natal. Constată însă că ei “ erau duşi pentru totdeauna”refunzând categoric propunerea tatălui.

   Un nou moment de criză existenţială a personajului este acela când află că Nilă a murit pe front. Durerea care îl apasă conduce la o iremediabilă închidere în sine: "Moromete stătu o jumătate de zi nemişcat în pridvor cu fruntea plecată şi cu o hârtie în mână parcă paralizat de mişcarea nevăzută a aripilor morţii."

  Niculae, fiul cel mic, abandonase şcoala pentru că, spunea tatăl, aceasta nu aduce nici un "beneficiu". Cuvântul nou întrebuinţai de Moromete exemplifică schimbările sociale majore, într-o lume în care totul devenise marfă. posibil de achiziţionat cu bani. Niculae însă nu împărtăşeşte opiniile tatălui; această nemulţumire, la care se adaugă iubirea eşuată pentru Ileana Roşu (o fată bogată, silită să se mărite cu un preot) şi moartea nedreaptă a lui Sandu Dogaru (soţul Ţiţei) reprezintă pretextul unui acces de revoltă împotriva tuturor, în urma căruia îi mărturiseşte tatălui dorinţa de regăsire a sinelui, dar şi a rostului propriu în lume"Eu îmi caut eul meu".

   În urma înfiinţării "celulei de partid", satul Siliştea-Gumeşti devine "o groapă fără fund din care nu mai încetau să iasă atâţia necunoscuţi", precum Ouăbei, Mărin al lui Radu,Adam Fântână, Mantaroşie s. a. Noua ideologie pe care o promovează membrii comunişti îl atrage pe Niculae, care îşi găseşte menirea în susţinerea acesteia. Este trimis la o şcoală de partid şi sine discursuri ţăranilor despre înscrierea la colectivă; aceştia sunt reticenţi, la început, fiind ulterior, obIigaţi să adere la procesul de colectivizare.

   Dintr-un simplu simpatizant al "noii religii", Niculae ajunge. cu timpul, un susţinător înfocat al partidului şi este trimis de Primul Secretar ca activist în Siliştea-Gumeşti pentru a supraveghea îndeplinirea planul de colectare a cerealelor. In timpul secerişului, realizează că aplicarea ideologie comuniste este dramatică pentru ţărani, iar în urma multiplelor neînţeIegeri apărute în sat este exclus din partid.Totusi, îşi continuă studiile, ajungând inginer horticol şi se căsătoreşte cu Mărioara, fiica lui Adam Fântână, devenită asistentă medicală.

    Noua orânduire socială îşi lasă amprentă şi asupra existenţei tatălui, care nu poate concepe că reprezentanţii Sfatului Popular îi încălcau proprietatea pentru a consemna cât porumb a recoltat şi pentru a aprecia cantitatea pe care trebuie s-o predea la stat, lăsându-i o hârtie în care era notată fiecare datorie. Este obligat, de asemenea, să dea cotă parte din carnea, laptele sau lâna din gospodăria sa, la care se adaugă şi vechea plată a impozitelor. Soţia îl părăseşte şi ea, plecând la fiica sa, la Alboaica. Omul care nu îşi mai găseşte locul într-o societate pe care o consideră nedreaptă meditează, din nou, asupra rostului său în lume.

   Ilie Moromete este dezamăgit şi de viziunea asupra vieţii pe care o are fiul său, Niculae, blamând, într-un dialog cu un personaj imaginar, numit Bâznae, idealul comunist pe care fiul îl reprezintă: "Că vii tu, şi-mi spui mie că suntem ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem. Şi de ce crezi că n-ai fi tu ultimul prost de pe lume şi că mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu?"

  La 80 de ani, Moromete, căruia firul vieţii i se apropia de sfârşit, exprima crezul existenţei sale: "Domnule, eu totdeauna am dus o viaţa independentă!" Cei apropiaţi  îi relatează lui Niculae felul în care a murit tatăl său; fără a suferi de vreo boală, se stinge, părăsind o realitate pe care nu o poate înţeIege.

    Simbolul pe care el îl reprezintă rămâne viu în amintirea lui Niculae: în lumina veşnicei zile de vară care scalda bătătura şi salcâmii de acasă apăru chiar tatăl său din grădină şi o luă încet spre poarta de la drum cu mersul lui ciudat care îşi spunea că de acolo de unde vine e greu să-şi spună ce a fost, dar de acolo de unde se duce s-ar putea să se întoarcă cu un rezultat."

   Ile Moromete este personajul principal al romanului, exponent al ţărănimii patriarhale, denumit de critică literară "ceI din urmă ţăran". El întruchipează tradiţia românească a infrăţirii  omului de la sat cu pământul său, în prezentarea căruia perspectiva naratorului se îmbină cu cea a personajului-reflector.

   Fire contemplativă şi comunicativă, exteriorizându-se, în special, prin ironie, se remarcă prin originalitate şi inteIigenţă. Spectacolul vieţii reprezintă, pentru el, o bucurie nesecată, completată de dorinţa permanentă de a dialoga cu cei din jur: "Moromete stătea pe stănoaga podiştei şi se uita peste drum. Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe făţa lui se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva."

   Deşi este adesea considerat de cei din jur, chiar de membrii familiei sale, o personalitate mult prea complexă, fiind imposibil de înţeles, Moromete transformă propria-i existenţă într-un spectacol, în cadrul căruia combină constatările ironice cu manifestările disimulate. De exemplu, la întrebarea puerilă a lui Nilă în legătură cu motivul pentru care trebuie să taie salcâmul, tatăl răspunde sec: într-adins Aşa ca să se mire prostii!" Fiul nu înţelege afirmaţia, dar, recunoscând indirect superioritatea tatălui, o foloseşte ca răspuns când este întrebat de fraţii săi de ce a doborât copacul.

   Scena plăţii "foncierii" îl prezintă pe actorul Moromete, care protestează, prin disimulare, împotriva impozitelor impuse de stat. Satisfacţia personajului este aceea de a amâna plata unei taxe pe care o consideră injustă.

   Având simţul proprietăţii foarte bine dezvoltat, el preţuieste pământul pe care îl deţine şi nu vrea să-i înstrăineze pentru nici un motiv, reprezentând tradiţia românească patriarhală. Pământul înseamnă unitate şi echilibru familial, o valoare materială, dar şi spirituală. Drama destinului său este că, pentru urmaşi, acesta e doar un mijloc de a strânge bani. Noua orânduire socială deplasează astfel accentul de pe valorificarea personală a bunurilor produse în propria gospodărie pe relaţiile comerciale, cu care Ilie Moromete nu e de acord: "Moromete nu prevăzuse niciodată latura comercială a produselor pe care i le dădea pământul, iar existenţa banilor îl pricinuia o furie neputincioasă.”

   Momentul de criză prin care trece personajul spre finalul primului  volum e generat de destrămarea familiei pentru care învinuieşte noua societate a comercianţilor. Prăpastia dintre "Iumea lui" şi "Iumea lor", deşi i se pare o absurditate, nu poate fi trecută, pentru că fiii sunt "altfel" decât tatăl, căruia îi reproşează că "nu face nimic" şi că "stă toată ziua".

  În opoziţie cu vecinul său, Tudor Bălosu, un exemplu de bun comerciant, Moromete are un fond sufletesc profund umanitar şi nu poate vinde grâuI la un preţ exagerat de mare, ceea ce înseamnă, pentru membrii familiei sale, că el e singurul vinovat pentru traiul greu pe care îl duc.

   Dincolo de disputele sau conflictele familiale, superioritatea să este pe deplin recunoscută, fiind sugerată chiar şi de locul pe care-I ocupă la masă, dar şi de constatarea celor din jur, reprodusă de narator: «descopereau toţi că tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau."

   Retragerea sa, la sfârşitul primului volum, din prim-planul vieţii sociale este rezultatul dezamăgirii profunde, destrămării unei iluzii. Deşi pare că se adaptează noii lumi,necazurile viitoare îi macină sufletul pregătindu-i o retragere definitivă. Către final, afirmă însă cu demnitate». "Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă!"

   Concluzii

  "Moromeţii este un mare roman prin originalitatea tipologiei şi profunzimea creaţiei .” ( Eugen Simion )

Simbolismul

                                                                  SIMBOLISMUL

    Simbolismul este curentul literar de circulaţie universală care a apărut în a doua jumătete a secolului al XIX-lea, mai întâi în Franţa, constituindu-se ca o reacţie împotriva romantismului şi parnasianismului.

    În 1886 apare, în Franţa, manifestul intitulat „Simbolismul”, semnat de Jean Moreas şi considerat actul de naştere al noului curent literar; el accentuează două ţesături fundamentale: folosire simbolismului şi percepţia sinestezică a universului.

    Trăsăturile curentului literar simbolism:

1. respingerea prozaismului şi a expresiei discursive;

2. recurgerea la o nouă viziune asupra poeziei, privită ca artă de a simţi

    3. cultivarea simbolului (imaginii expresive) ca principal mijloc de a exprima corespondenţe între

        diferite elemente ale universului; simbolul de tip simbolist este vag şi admite o multitudine de

        sensuri la descoperirea cărora cititorul colaborează cu poetul

    4. folosirea sugestiei care să exprime aceste corespondenţe.

    Sugestiile se obţin prin cultivarea senzaţiilor coloristice, muzicale, olfactive: „Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund” (Charles Baudelaire). Dacă numeşti direct un obiect, îi suprimi farmecul; „Să-l sufgerezi e visul, să-l evoci încetul cu încetul pentru a crea o stare sufletească.” (Mallarme)

    5. predispoziţia pentru reverie, nedefinită în timp şi spaţiu (stare de spleen)

    6. folosirea muzicalităţii interioare a versului, obţinută prin refren, laitmotiv, aliteraţii;

    7. preferinţa pentru anumite teme şi motive literare (iubirea, ca motiv de reverie, nevroză, târgul

        provincial, ca spaţiu al claustrării, natura, ca loc al corespondenţelor între elemente);

    8. deschiderea faţă de inovaţile formale (vers liber, rime interioare, schimbarea măsurii metrice);

    9. folosirea sinestezei (îmbinarea senzaţiilor vizuale, auditive, olfactive, tactile).

    Reprezentanţii curentului literar simbolism sunt:

    -în literatura universală - Charles Baudelaire (precursor al curentului literar), P. Verlaine, S. Mallarme, A. Rimbaud, Rainer Maria Rike;

    -în literatura român – Al. Macedonski (teoretician al curentului literar), G. Bacovia, Dimitrie Anghel, Ştefan Petică, Ion Minulescu, Traian Demetrescu.

    Criticul literar Eugen Lovinescu formulează o definiţie sugestivă pentru acest curent literar; „Simbolismul reprezintă adâncirea lirismului în subconştient, prin exprimarea mai mult de sugestie a fondului muzical al sufletului omenesc”.

                                                   GEORGE BACOVIA

                                                        Plumb

    Date despre autor

    George Bacovia este cel mai însemnat poet simbolist al literaturii române, aparţinând perioadei interbelice. Originalitatea sa constă în impunerea unui nou univers de inspiraţie, târgul de provincie claustrant şi în intensitatea obsesivă cu care trăieşte spaima de moarte şi de dezintegrare a naturii. Volumele sale de versuri, „Plumb”, „Scântei galbene”, „Cu voi”, „Comedii în fond”, „Stanţe burgheze”, reprezintă variaţiuni pe aceeaşi temă a obsesiei.

    Fiecare anotimp anotimp prezentat de autor este un rezultat al proriei sale imaginaţii; natura aduce cu sine permanent semnele trecerii în nefiinţă.  Toamna, perioadă a anului predilect bacoviană, este dominată de o ploaie continuă, egală, monotonă şi parcă ancorată în veşnicie. „Infernul acvatic” creat tinde să inunde întreg universul ca în poezia „Lacustră”. Semnele peisajului autumnal se identifică pregnant cu semnele morţii: iarba „de plumb”, florile „carbonizate”, parcul „devastat”; anotimpul „cântă funerar... din instrumente jalnice de lemn”. Astfel, obsesia morţii îşi găseşte magistral un cadru natural propicem, anume sfârşitul de toamnă, evident şi în arta sa poetică plasată în deschiderea volumului de debut.

    Apariţie

    Poezia „Plumb” apare în volumul omonim de debut, în 1916.

    Încadrarea în temă

    Ea este o artă poetică; poezia programatică sau arta poetică este specia genului liric în care se evidenţiază un ansamblu de trăsături care compun viziunea despre lume şi viaţă a unui autor, despre menirea lui în univers şi despre misiunea artei sale într-un limbaj literar care îl particularizează.

    Semnificaţia titlului

    Titlul este un simbol care exprimă corespondenţa dintre un element al naturii şi stările sufleteşti exprimate poetic. În sens denotativ (propriu), „plumbul” este un element chimic, un metal, moale, greu, maleabil, de culoare cenuşiu-albăstruie, rău conductir de căldură şi electricitate. Sensul său conotativ (figurat) derivă din cel anterior care sugerează, în plan poetic, apăsarea, monotonia, dezorientarea, spaţiul închis.

    Structură. Semnificaţii

    Cele două catrene a poeziei pot fi structurate pe două planuri: exterior (macrocosmic) şi interior (microcosmic). Se remarcă repetarea cuvântului simbol „plumb” (care devine laitmotiv) de şase ori în poziţii simetrice accentuând starea sufletească de deprimare.

    I. Poezia se deschide cu verbul la modul indicativ, timpul imperfect „dormeau”, ceea ce sugerează o acţiune prelungită, începută în trecut şi neterminată. „Sicriele de plumb” dorm „adânc”, sunt cufundate în moarte; lemnul, materialul din care se confecţionează coşciugele, este înlocuit cu plumbul pentru a fi evidenţiată greutatea lor care facilitează atracţia pământului.

    Florile, care sunt aociate de obicei frumuseţii, gingăşiei, sunt alăturate oximoronic plumbului, fiind artificiale şi prevestind moartea. Universul devine un imens sicriu cuprins de moarte atât pe orizontală cât şi pe verticală, prin îmbrăcarea sa figurată într-un „funerar veşmânt”.

   Versul al treilea al primei strofe debutează cu o marcă gramaticală a prezenţei eului liric în text: verbul la persoana întâi singular „stam”, interiorizând discursul prin apariţia motivului singurătăţii („Stam singur în cavou...”). Metafora – simbol „cavou” poate avea două accepţiuni: universul închis al târgului de provincie, care nu cultivă valorile sau propriul trup, conceput ca o temniţă pentru sufletul dornic de înălţare în vederea depăşirea propriei condiţii. Omul superior tinde către spargerea tiparelor impuse de cei din jur sau de propria sa materialitete (trupul) pentru a se împlini într-o nouă dimensiune pe măsura aspiraţiilor sale. La Bacovia, neputinţa depăşirii propriul destin este o sursă de suferinţă care străbate întreaga sa lirică.

    Apariţia vântului, în peisajul macabru al cavoului şi al singurăţii, aduce o percepţi tactilă, resimţită organic, completată de o imagine auditivă prin prezenţa verbului onomatopeic „scârţâiau”. Sunetul funebru este produs de coroanele de plumb, care simbolizează amplificarea presimţirii unui inevitabil sfârşit. Prin simetrie, corespondentul „sicrielor de plumb” care dorm adânc, aparţinând planului exterior, este, în strofa a doua, amorul care doarme „întors” (adverb de mod, care sugerează întoarcerea „cu faţa spre apus”, adică moartea). Discursul se interiorizează, „amorul de plumb” sugerând estomparea definitivă a sentimentelor. Strigarea celui decedat îşi are originea în credinţa populară, dar şi în filosofia creştină unde apare logosul (cuvântul) cu puteri demiurgice, cu ajutorul căreia a fost creată lumea. Fenomenul morţii este însă ireversibil, fapt sugerat de o nouă percepţie tactilă („Era frig”) care aplifică obsesia sfârşitului. „Aripile de plumb”, atribuite amorului, prefaţează o iminentă cădere, o prăbuşire definitivă în moarte.

    Elemente simboliste în text

    Parcurgând lirica bacoviană, cititorul receptează poezia ca pe o artă de a simţi; este folosită sugestia care să exprime cât mai fidel corespondenţa dintre elementele naturii şi stările sufleteşti. Universul este perceput sinestezic: vizual („funerar veşmânt”, „flori de plumb”, „coroane de plumb”)

, tactil („era vânt”, „era frig”), audirive („scârţâiau”, „am început să-l strig”). Apare, în poezie, simbolul care admite o pluralitate de sensuri la descoperirea cărora cititorul colaborează cu poetul („plumb”).

    Sunt evidente simetria şi repetiţia care duc la accentuarea unei idei enunţate, dar şi la crearea unei muzicalităţi interioare a versului.

    Elemente de prozodie

    Poezia este alcătuită din două catrene cu rimă îmbrăţişată, măsura de zece silabe, ritm variabil.

    Concluzia

    Creaţia bacoviană „Plumb” posedă o încărcătură lirică deosebită, înscriindu-se în seria profesiunilor artistice de credinţă, fiind un crez existenţial original.

                                                                   Lacustră

        Date despre autor

        George Bacovia este cel mai însemnat poet simbolist al literaturii române, aparţinând perioadei interbelice. Originalitatea sa constă în impunerea unui nou univers de inspiraţie, târgul de provincie claustrant şi în intensitatea obsesivă cu care trăieşte spaima de moarte şi de dezintegrare a naturii. Volumele sale de versuri, „Plumb”, „Scântei galbene”, „Cu voi”, „Comedii în fond”, „Stanţe burgheze”, reprezintă variaţiuni pe aceeaşi temă a obsesiei.

    Fiecare anotimp anotimp prezentat de autor este un rezultat al proriei sale imaginaţii; natura aduce cu sine permanent semnele trecerii în nefiinţă.  Toamna, perioadă a anului predilect bacoviană, este dominată de o ploaie continuă, egală, monotonă şi parcă ancorată în veşnicie. „Infernul acvatic” pe care îl creează tinde să inunde întregul universul. Semnele peisajului autumnal se identifică pregnant cu semnele morţii: iarba este „de plumb”, florile „carbonizate”, parcul „devastat”; anotimpul „cântă funerar... din instrumente jalnice de lemn”.

    Apariţie. Temă

    Poezia „Lacustră” apare în volumul de debut, intitulat „Plumb”, publicat în 1916, axându-se pe ideea centrală a condiţiei nefericite a creatorului; ea este artă poetică, specie a genului liric în care se evidenţiază un ansamblu de trăsături care compun viziunea despre lume şi viaţă a uni autor, despre menirea lui în univers şi despre misiunea artei sale, într-un limbaj literar care îl particularizează.

    Semnificaţia titlului

    Titlul este un simbol care exprimă corespondenţa dintre un element al naturii – ploaia- aparţinând planului eyterior şi stările sufleteşti exprimate poetic. Sendul denotativ al substantivului „lacustră” este acela de „locuinţă (sau aşezare) clădită pe stâlpi la suprafaţa apei unor lacuri, specifică în epoca preistorică” (DEX). În sens conotativ, titlul (ca şi întreaga poezie) este expresia spaimei de umezeală, urmărindu-se gradat implicaţiile ploii în planul psihic-uman.

    Structură şi semnificaţie

    Construcţia poeziei se bazează pe simetrie: prima strofă este reluată aproximativ identic la final, ca ultima strofă. Se creează astfel impresia de repetare ciclică a stării de dezolare în faţa fenomenului de dezintegrare a naturii. Poezia are patru catrene organizate pe două planuri: planul exterior (prima şi ultima strofă) şi planul interior, al subconştientului (strofele a doua şi atreia) şi trei părţi.

    I. Strofa întâi se deschide cu o referinţă temporală: „ De-atâtea nopţi aud plouând”. Adjectivul cu  valoare de superlativ absolut („atâtea”), completat cu verbul la modul gerunziu („plouând”) marchează un timp nedefinit; parcă eul liric a pierdut şirul nopţilor de când ploaia descompune materia. Versul următor este unic prin valenţele sufleteşti pe care le degajă; „Aud materia plângând”. Personificată, forma materială a lumii, inconştientă prin excelenţă, „plânge” fără a-şi da seama că ca muri inecată în propriile sale lacrimi, că va fi cauza propriei sale morţi.

    Singurătatea, motiv specific bacovian, prezent şi în arta poetică „Plumb”, este mediul propice imaginilor halucinate, completate de căderea ploii, actualizată de prezentul verbului „a auzi” şi prelungită prin gerunziul „plouând”. Se recurge la o regresiune geologică spre era primitivă a oamenilor trăitori în „locuinţele lacustre”.

    II. Dacă în prima strofă predomină imaginea auditivă, trecerea în planul subconştientului se face pe baza senzaţiilor tactile. Adverbul de mod „parcă” este un indice pentru confuzia planurilor (exterior-interior, real, versomil-ireal, imaginar). Umezeala  perpetuă de afară se prelungeşte în încăpere şi chiar şi în sufletul mistuit de coşmaruri: „Tresar prin somn”. Valul care izbeşte reprezintă pericolul care generează frica obsesivă de moarte prin înecare; el poate însă căpăta şi accente sociale.

    „Podul de pe mal” îşi are punctul de plecare în realitate prin faptul că el reprezintă unica legătură cu lumea exterioară a omului lacustru. Noaptea însă, acesta era tras pentru a-l feri pe locuitor de multiple pericole. Eul liric, transmigrat în epoca primitivă, are aceleaşi temeri existente atunci. În plus, „podul de pe mal”, dacă este tras, îl desparte pe creator de societatea în care trăieşte. Coşmarul provine din faptul că ar putea avea o legătură, chiar şi efemeră cu lumea exterioară.

    Istoria este văzută ca „un gol” imens tocmai pentru că omul de azi are aceleaşi temeri au omul lacustru, fiind terorizat de apa care-i poate surpa locuinţa şi chiar întreg universul. Eul liric presimte sfârşitul care ar putea fi provocat de prăbuşirea „piloţilor grei”, piloni care sun singurele puncte de sprijin ale casei. Rezistenţa lor reprezintă unica şansă de supravieţuire, şansă care se minimalizează cu fiecare de ploaie căzută.

    III. Repetiţia primei strofe în finalul poeziei exprimă eterna reluare a coşmarului adus de ploaia interminabilă. Prin gerunziile „tresărind” şi „aşteptând”, agonia este prelungită, iar eul liric este surprins într-o permanentă aşteptare a morţii iminente, a dezegregării universului în care se asociază mitul potopului cu cel al apocalipsei.

    Elemente simboliste

    Parcurgând lirica bacoviană, cititorul percepe poezia ca pe arta de a simţi; este folosită sugestia care să exprime cât mai fidel corespondenţa dintre elementele naturii şi stările sufleteşti. Universul este perceput prin îmbinarea imaginilor auditive cu cele tactile. Apar, în poezie, simboluri care admit o pluralitate de sensuri la descoperirea cărora cititorul colaborează cu poetul („lacustră”, „podul de pe mal”, „val”, „gol istoric”). Sunt evidente simetria şi repitiţia care duc la accentuarea ideilor enunţate, dar şi la crearea unei muzicalităţi interioare a versului.

    Elemente de prozodie

    Poezia este alcătuită din patru catrene, cu rimă variabilă, măsură de 8-9 silabe, ritm iambic.

    Concluzie

    Creaţia bacoviană „Lacustră” este cea mai evidentă expresie a spaimei de apă; criticul literar Dumitru Micu afirmă că Bacovia este „cel mai mare poet al ploii şi al ninsorii din literatura noastră”, iar lumea creată de el este „un infern acvatic”.

                                                   

                                                              Amurg violet

   

                                                       

        Date despre autor

        George Bacovia este cel mai însemnat poet simbolist al literaturii române, aparţinând perioadei interbelice. Originalitatea sa constă în impunerea unui nou univers de inspiraţie, târgul de provincie claustrant şi în intensitatea obsesivă cu care trăieşte spaima de moarte şi de dezintegrare a naturii. Volumele sale de versuri, „Plumb”, „Scântei galbene”, „Cu voi”, „Comedii în fond”, „Stanţe burgheze”, reprezintă variaţiuni pe aceeaşi temă a obsesiei.

    Fiecare anotimp anotimp prezentat de autor este un rezultat al proriei sale imaginaţii; natura aduce cu sine permanent semnele trecerii în nefiinţă.  Toamna, perioadă a anului predilect bacoviană, este dominată de o ploaie continuă, egală, monotonă şi parcă ancorată în veşnicie. „Infernul acvatic” pe care îl creează tinde să inunde întregul universul. Semnele peisajului autumnal se identifică pregnant cu semnele morţii: iarba este „de plumb”, florile „carbonizate”, parcul „devastat”; anotimpul „cântă funerar... din instrumente jalnice de lemn”.

    Apariţie. Temă

    Poezia „Amurg violet” apare în volumul de debut intitulat „Plumb”, publicat în 1916. Ea se axează, aparent, pe tema naturii, anume prezentarea unui moment al zilei, amurgul. În esenţă, poezia exprimă concepţia despre lume şi viaţă a autorului, prezentând, mai degrabă, un peisaj interior.

    Semnificaţia titlului

    Titlul, repetat simetric la începutul fiecărei strofe, este o metaforă-simbol. „Amurgul”, în sens propriu, este semiîntunericul care se lasă supă apusul soarelui şi ţine până la venirea nopţii (înserarea, crepusculul). În sens figurat, acest cuvânt marchează o stare de incertitudine, de aşteptare halucinatorie, un  timp propice instalării duratei imaginare; el anticipează vârsta bătrâneţii, sfârşitul iminent de viaţă.

    Culoarea „violet”, ultima din spectrul solar, prezentă în titlu şi repetată obsesiv în poezie (laitmotiv), completează ideea de moarte, de apropiere inevitabilă a ei.

    Structură şi semnificaţii

    Textul este alcătuit din trei catrene, construite pe baza simetriei, care subliniază repetabilitatea destinului. Fiecare strofă începe cu versul „Amurg de toamnă violet...”, o fixare impersonală a momentului din zi şi a anotimpului, şi se sfârşeşte cu versul „Oraşul tot e violet”, ceea ce simbolizează că această culoare a cuprins întreg cadrul – „oraşul” – un mediu claustrant, lipsit de perspectivă.

    Prima strofă este dominată de imaginea „plopilor”, elemente ale naturii terestre, care sunt personificaţi („apar în sunete”). Ei sunt numiţi metaforic „apostoli în odăjdii violete”, misionari creştini în veşminte bisericeşti, care oficiază un ritual (acela al înmormântării).

    De la general (cadrul de ansamblu, „oraşul violet”) se trece la particular. În strofa a doua, este prezentată „mulţimea”, ca fiind „o lume leneşă, cochetă”, atinsă parcă de semnele morţii, căci „pare violetă”.

    În ultima strofă, verbul de persoana întâi „văd” (marcă gramaticală a prezenţei eului liric în text) interiorizează discursul, proiectându-l într-o lume a halucinaţiei. Din „turn” (un punct stabil de referinţă, dar şi un loc al izolării, o axă care leagă cerul depământ), ochiul imaginaţiei are vedenia apariţiei „voievozilor cu plete”, „străbunilor”, care formează o atmosferă halucinată, dominată de culoarea violet. Din perspectiva eului liric, oarecum detaşat în faţa iminentei morţi, planul interior, al subconştientului, se confundă cu cel exterior şi totul pare astfel cuprins de fiorul morţii.

    Violetul este o culoare intensă care amplifică starea obsesivă; astfel totul este dominat de această nuanţă a crespuscului: „odăjdiile” apostolilor, oreşul, mulţimea, străbunii. Moartea cuprinde atât pe verticală, cât şi pe orizontală, întregul univers, aflat în pragul sfârşitului; imaginea creată vesteşte o iminentă apocalipsă sub semnul căreia stă atât trecutul („voievozii”, „străbunii”), cât şi prezentul („lumea leneşă, cochetă”).

    Atmosfera poetică este specific simbolistă, fiind susţinută de o formă adecvată (laitmitivele „amurg”,  „violet”, care sunt şi metafore simbol, prezenţa refrenului, puterea de sugestie a cuvintelor, cromatica obsesivă). Ideea de amurg este completată cu aceea de toamnă, anotimp predilect bacovian, ambele sugerând prăbuşirea, sfârşitului.

    Concluzie

    Universul liric bacovian este alcătuit din peisaje interioare dominate de obsesia morţii, de pesimism şi de imagini halucinate care converg către un iminent sfârşit.

Drama de idei

Meşterul Manole

                               de Lucian Blaga

   Date despre autor

   Lucian Blaga este un poet modernist, ca şi Tudor Arghezi şi Ion Barbu şi aparţine perioadei interbelice a literaturii. Afirmând că "Destinul omului este creaţia", el este o personalitate de tip enciclopedic a culturii române, cu o contribuţie marcantă atât în domeniul literar, cât şi pe plan filozofic. Publică volume de versuri ("Poemele luminii", "Paşii Profetului", "în marea trecere", "Laudă somnului", "La cumpăna apelor", "La curţile dorului", "Nebănuitele trepte"), piesele de teatru ("Meşterul Manole", "Tulburarea apelor", "Cruciada copiilor

   Apariţie. Tema. Surse de inspiraţie

  Drama "Meşterul Manole" a apărut în anul 1927, având premieră în 1929; ea valorifică unul dintre cele patru mituri fundamentale ale spiritualităţii româneşti, anume jertfă pentru creaţie (mitul estetic). Acesta a fost exprimat artistic în aproximativ 170 de variante de baladă populară, dintre care cea mai cunoscută este culeasă de Vasile Alecsandri şi publicată în 1852, sub titlul "Monastirea Argeşului", accentuându-se importanţa laturii estetice (construirea unei biserici - monument arhitectonic) a personalităţii poporului român.

   Specia literară

   Drama este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri care dezvoltă un conflict puternic între date contradictorii ale realităţii şi care are un final grav, îndemnând la meditaţie.

  "Meşterul Manole" este o dramă modernă, în care se produce refacerea mitului folcloric al jertfei pentru creaţie ajungându-se până la demitizarea situaţiei iniţiale. Sacrificiul în numele ridicării unei biserici este extins către semnificaţiile sale generale: orice creaţie durabilă implică jertfă. Drama se mută la nivelul conştiinţei personajului, care întruchipează creatorul de geniu. Conflictul exterior datorat surpării zidurilor este dublat de conflictul interior între bine şi rău. Piesa prezintă astfel înfruntarea între teze, luând aspect de dezbatere (dramă de idei).

   Construcţia subiectului

  Cele cinci acte ale piesei prezintă două planuri: cel ai omului comun şi planul creatorului din perspectiva acţiunii şi a conştiinţei. Mitul jertfei pentru creaţie este asimilat şi regândit, înglobând elemente specifice expresionismului (regăsirea esenţelor umane, idealul reîntoarcerii la spiritul primar, nelinIştea existenţială, personaje simbolice).

  Piesa debutează direct cu intrigă, anume cu motivul surpării zidurilor. Manole încearcă să găsească o explicaţie logică pentru misterul prăbuşirii repetate a constricţiei sale: "Cine-mi dărâmă zidurile?" Frământările sale sunt însă ineficiente atâta timp cât va căuta răspunsul pe calea raţională el este pus în situaţia omului primordial, nevoit să intuiască adevărurile absolute.

   Încă de la început, stareţul Bogumil îi sugerează soluţia salvatoare, anume necesitatea jertfei: "Sufletul unui om clădit în zid ar ţine laolaltă încheieturile lăcaşului până-n veacul veacului". Totuşi, creatorul nu înţelege cine-i cere sacrificiul uman: "Jertfa aceasta de neînchipuit cine-o-cere? Din lumină Dumnezeu nu poate s-o ceară, fiindcă e jertfă de sânge, din adâncimi puterile necurate nu pot s-o ceară fiindcă jertfa e împotriva lor". Dilema lui Manole constă în iraţionalitatea crimei: "Marele Anonim nu poate aproba omorârea unui om, iar Diavolul nu poate consimţi la construirea unui lacăt sfânt". Un răspuns la aceste frământări îl oferă acelaşi personaj straniu, Bogumil, al cărui nume aminteşte de doctrina religioasă, bogumilismul, conform căreia binele şi răul, Dumnezeu şi Satana conlucrează: ",Şi dacă întru veşnicie bunul Dumnezeu şi crâncenul Satanail sunt fraţi? Şi dacă îşi schimbă obrăzarele înşelătoare că nu ştii când e unul şi când e celălalt? Poate că unul slujeşte celuilalt..."

     Reacţia lui Manole este aceea de răzvrătire, ameninţând "în toate părţile", deopotrivă spre cer şi pământ. Conflictul din conştiinţa să ia amploare, aflându-se în situaţie-limită în care, pe de o parte, era imposibil să renunţe la menirea să de artist de geniu, iar pe de altă parte, împlinirea acesteia era imposibilă fără sacrificiu "Lăuntric, un demon strigă: Clădeşte! Pământul se-mpotriveşte şi-mi strigă: jertfeşte!"

    Cunoscând conflictul din conştiinţa soţului ei, Mira vine să aducă "seninătate" şi "lumină" printre meşteri şi să împiedice jertfirea lui Găman, personaj straniu, "duh al pământurilor", "zmeu bătrân", "figură ca de poveste", cel care visează că sprijină pe umeri zidurile Bisericii sau că accepta, precum lisus Cristos, sacrificiul de a fi clădit în ziduri. Găman este omul primordial, eliberat de raţiune, trăind din revelaţii, iar scena în care el şi Mira întruchipează pământul, respectiv biserica devine simbolică, anticipând finalul: "Tu eşti pământul marele, eu sunt biserica - jucăria puterilor!"

    Drama destinului pentru Manole se conturează odată cu venirea Mirei, moment în care el trebuie să aleagă între menirea să de a crea, manifestată ca un "demon lăuntric", şi iubire şi puritate omenească. Creatorul nu poate abdica de la patima de a reprezenta frumosul: "a mea a fost patimă, eu am fost al patimă" şi ia hotărârea definitivă: "biserica se va ridica". Cuvintele pe care el le adresează Mirei ascund condiţia tragică a propriului suflet: "De-atâtea ori ai fost căprioara neagră când suiai drumul la noi. De-atâtea ori ai fost izvor de munte, când coborai de la noi. Acum eşti aici încă o dată: nici căprioară, nici izvor, ci altar. Altar viu între blestemul ce ne-a prigonit şi jurământul cu care I-am învins". Cele trei simboluri prin care ea este definită: "căprioară", "izvor", "altar" înglobează sensul destinului său, ea fiind o sursă pură a vieţii, al cărui suflet va ţine zidurile bisericii laolaltă.

  Zidirea este prezentată, în tonalităţi sobre, ca având valenţele unui joc al iubirii, al creaţiei, al morţii. Mira acceptă jocul cu seninătate şi încredere, iar Manole, renunţând la atributele sale umane, este creatorul pregătit pentru înfăptuirea idealului său: "Încruntarea s-a sfârşit. Acum începe partea luminei". Jertfirea are o tentă ritualică: "Zvârliţi tencuiala pe coapse şi os / Să-nchidem viaţa în zidul de jos [...] / Var şi cărămidă, / Zi şi noapte, / Pământ şi moarte".

  Condiţia umană însă îl copleşeşte pe Manole, asociind imaginea Mirei cu "vaerul" din zid. Este un moment de maxim tragism în care el îşi neagă înfăptuirea pentru că dragostea pentru soţia sa este mai puternică şi de aceea doreşte să dărâme zidurile ca s-o elibereze dar e împiedicat de meşteri: "Nimic nu mai vreau! Nimic! Totul să se dărâme! Vaerul! Vaerul! Nici acum nu-I auziţi?[ ... ] Eu v-am legat, eu vă dezleg. Nu mai vreau minune, nu mai vreau nimic. Pe ea din piatră o vreau! Loc!"

  Boierii şi călugării îl acuză de crimă, când Vodă vine să vadă construcţia grandioasă. Manole însă e "singur", "deasupra bisericii" şi pare că sufletul său fusese şi el pietrificat: "Undeva s-a oprit un vânt / Undeva a contenit un glas / Străini suntem în mare singurătate şi-n veşnică pierdere." Fără credinţă 5i smerenie "de parcă s-ar certa cu cerul", Manole trage clopotul cel mare şi apoi se aruncă în goi. Moartea este ca o eliberare, o proiectare a creatorului în absolut. În urma sa, meşterii şi-au pierdut definitiv "rostul": "Doamne, ce strălucire aici şi ce pustietate în noi"; ei rămân însă în viaţă (spre deosebire de baladă populară în care mor încercând cu disperare să se salveze) pentru a vesti lumii întregi miracolul creaţiei.

 Manole, personajul central al piesei, îmbină două coordonate esenţiale: latura umană şi geniul creator, efemerul şi eternitatea. Apelând la raţiunea sa superioară, el trăieşte drama neputinţei de a înţelege datorată "cenzurii transcendente" fixată de Marele Anonim.

  Soluţia jertfei, sugerată de Bogumil, sporeşte conflictului interior care nu poate fi rezolvat pe cale logică. Sacrificarea propriei sotii este un act de devotament suprem pentru menirea să artistică. "Patima" de a crea îi defineşte personajului natura superioară. Latura profund umană îns regretă sacrificiul propriului suflet dând naştere gesturilor disperate. lubirea pentru Mira (nume provenit din verbul "a se mira", care denotă inocenta ei, sau din substantivul "mir", obiect sfânt) este mai puternică decât împlinirea prin creaţie, pentru ca ea întruchipa însăşi viaţa artistului. Moartea lui este simbolică: spiritul creatorului se identifica celui care ţine zidurile bisericii.

Concluzii

"Meşterul Manole" este considerată "o piesă arhetip pentru dramaturgia lui Blaga" şi înglobează două mari teme: drama creaţiei şi drama cunoaşterii, căci "creaţia e o formă de cunoaştere". (Elisabeta Munteanu)