Enigma Otiliei
de George Călinescu
Date despre autor şi operă
George Călinescu se încadrează în seria personaIităţilor româneşti de tip enciclopedic, fiind caracterizat de Geo Bogza astfel: "o plăsmuire de geniu a acestor pământuri şi a acestui popor, una din cele mai fertile şi inspirate minţi de căturar de la Dimitrie Cantemir până în zilele noastre." Este un spirit polivalent, critic şi istoric literar, biograf, monografist, oseist, romancier, poet, dramaturg, desfăşurându-şi activitatea la sfârşitul perioadei interbelice şi începutul perioadei contemporane. El scrie volume de versuri ("Poezii", "Laudă lucrurilor"), romane ("Cartea nunţii" " Enigma Otiliei", "Bietul loanide", "Scrinul negru"), piese de teatru ("Şun sau Calea netulburată. Mit mongol", "Ludovic al XIX - lea"), lucrări de critică şi istorie literară ("Istoria literaturii române de la origini până în prezent", "Istoria literaturii române. Compendiu", "Viaţa lui Mihai Eminescu", "Opera lui Miliai Eminescu", "Ion Creangă (viaţa şi opera) ş.a)
Particularităţi ale prozei călinesciene
În ceea ce priveşte romanele călinesciene, se pot distinge trei trăsături principale care le conferă individualitate. În primul rând, caracteristicile realiste se îmbină cu expierenţeIe romanului modern al secolului al XX-lea (prezenţa elementelor eseistice sau lirice, relativizarea imaginii). În al doilea rând, sunt create caractere marcate de o trăsătură dominantă transformate în tipologii de circuIaţie universală (avarul, arivistul). A treia trăsătura importantă a prozei călinesciene este adoptarea metodei balzaciene (tehnica narativă, fixarea caracterelor în timp şi spaţiu, descrierea minuţioasă a cadrului, a arhitecturii clădirilor, a vestimentaţiei)
Apariţie. Temă
"Enigma Otiliei" apare în 1938, la sfârşitul periodei interbelice. Scrierea prezintă, în manieră realistă, viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-Iea accentuând problematica moştenirii şi pe cea a paternităţii.
Specie literară
Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu personaje numeroase, cu acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri narative, cu un conflict puternic.
"Enigma Otiliei" este un roman realist obiectiv. Trăsăturile care încadrează scrierea printre creaţile realiste sunt prezentarea veridică a evenimentelor, utilizarea persoanei a treia, obiectivitatea (narator omniscient, omniprezetil, impersonal), înfătişarea individului ca produs al societăţii din care face parte, descrierea minuţioasă, preferinţa pentru, personaje tipice
Semnificaţia titlului
Titlul iniţial al romanului a fost “Părinţii Otiliei", ilustrând motivul paternităţii (de factură balzaciană). El a fost ulterior schimbat, enunţând o trăsătură importantă de caracter a eroinei. Otilia este "enigmatică", iar taina sufletului ei este interpretată în mod diferit de fiecare dintre personaje, ceea ce conferă romanului o notă de modernitate (relativizarea imaginii).
Compoziţie
Creaţia epică este amplă, fiind alcătuită din douăzeci de capitole, care pot fi structurate pe mai multe planuri narative. Principalele două planuri urmăresc, pe de o parte, istoria tumultuoasă a moştenirii unei averi considerabile, aparţinând bătrânului Costache Giurgiuveanu, iar, pe de altă parte, destinul tânărului Felix Sima, orfanul al cărui tutore este Giurgiuveanu, străinul care observă minuţios degradarea umană cauzată de dorinţa de acumulare materială
Construcţia subiectului
În debutul romanului, naratorul fixează acţiunea în timp şi spaţiu şi prezintă noul mediu aşa cum îl percepe Felix; expoziţiunea este astfel tipic balzaciană: într-o seară de la începutui lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo 18 ani, îmbrăcat în uniformă de licean intră în strada Antim". Aceasta este descrisă minuţios, prin prezentarea amănuntelor arhitecturale din stiluri diferite, care o fac să pară "o caricatură în moloz a unei străzi italice".
De la cadrul general, se trece la particular, naratorul oferind detalii semnificative despre exteriorul casei lui Costache Giurgiuveanu, o clădire veche, în paragină, împodobită cu imitaţii ieftine. Această prezentare sugerează câteva din trăsăturile importante ale proprietarului. Faptul că psihologia umană este o funcţie a mediului apare şi la Balzac, dar Călinescu insistă şi mai mult pe detaliile exterioare, ceea ce-I determină pe criticul literar Nicolae Manolescu să afirme: "Dacă Balzac crea viaţă, Călinescu o comentează, atitudinea lui fiind critică."
Proprietarul imobilului din stradă Antim este "un omuleţ subţire şi puţin încovoiat"; portretul său fizic este conturat prin detalii semnificative: capul "atins de o calviţIe totală", faţa "aproape spână", buzele Întoarse în afară şi galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinţi vizibili, ca nişte aşchii de os". Clipeşte "rar şi moale", ca "bufniţele supărate de o lumină bruscă". Făţă de Felix, se comportă bizar, simulând uitarea, unicul mijloc de apărare faţă de cei din jur: "Nu-nu-nu ştiu ... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc".
Având intuiţia unui mare romancier, de talia lui Balzac sau Tolstoi, Călinescu adună aproape toate personajele în salonul lui Costache, prilej cu care Felix le observă în detaliu, familiarizând totodată cititorul cu acestea. Se conturează astfel, încă de la început, principalul conflict al romanului.
Averea proprietarului (tutorele tânărului) este vânată asiduu de clanul Tulea , alcătuit din următorii membri : Aglae sora bătrânului , Simion , soţul ei senil , copii , Olimpia , Aurica şi Titi. La aceştia se adaugă Stănică Raţiu, cel care, pe lânga planul de a obţine zestrea Olimpiei prin căsătorie, aspiră şi la mult râvnita avere a lui moş Costache.
Giurgiuveanu întruchipează tipul avarului, care, pe lângă mania incurabila de a înmulţi şi păstra banii sau proprietăţile este umanizat de sentimente paterne pentru Oţilia, a cărei înfiere o amâna tot din zgârcenie. Deşi clanul Tulea aşteapta, cu o înfrigurare sadică, moartea lui pentru a-şi însuşi moştenirea, Stanica se dovedeşte mai abil decât ei, reuşind să fure banii bătrânului, fapt care-i cauzează acestuia moartea.
Cel de-ai doilea plan al romanului urmăreşte procesul de formare al tânărului Felix Sima, rămas orfan şi dat în grija tutorelui său. El doreşte să devină medic şi urmează cursurile universitare. Se îndrâgosteşte de Otilia Mărculescti rivalizând cu Leonida Pascalopol (conflict erotic). Otilia îl alege pe acesta din urmă, redându-i tânărului libertatea de a se ocupa exclusiv de carieră.
Personaje
Costache Giurgiuveanu, avarul umanizat de sentimentele paterne, este personajul central al romanului. Portretul său fizic sugerează degradarea datorată îmbătrânirii, iar "bizareriile" comportamentale îi conturează individualitatea. Simularea ultării şi bâlbâiala sunt arme de apărare împotriva celor din jur şi modalităţi de a câştiga timp în faţa unui potenţial adversar.
Pe Otilia, f'fe-fetiţa" lui, o iubeşte, în felul său, foarte mult: "Moş Costache o sorbea umilit din ochi şi râdea din toată fiinţa lui spână când fata îl prindea în braţele ei lungi". Din mânia de a ţine banii, el nu îi oferă acesteia drepturile legitime prin înfiere, dar "o iubeşte mult pe Otilia şi se gândeşte mult la ea". Fata îl consideră "un om bun", dar nu poate înţelege "ciudâleania" comportamentului său când vine vorba de bani.
Confruntarea cu clanul Tulea oferă o turnură dramatică destinului său. Aflat la o vârstă înaintată, el conştientizează că va fi prădat de aceştia, se apără cu mijloace proprii, dar, într-un final, se dovedeşte a fi neputincios în fata prădătorilor.
Averea sa este compusă din imobile date spre închiriere pentru a aduce venituri, bani rezultaţi din vânzarea obiectelor confiscate pentru neplata chiriei sau din diverse afaceri mărunte, la care se adaugă "ciupelile" de la Pascalopol, luate cu titlul fictiv de împrumut sau "câştigate" la jocurile de cărţi sau table. Pentru a-şi onora datoria morală faţă de fata soţiei sale, trebuie să renunţe la o parte din bani, dorind să-i facă o casă şi să treacă pe numele ei o sumă considerabilă, ca zestre. Amânarea însă nu este soluţia cea mai potrivită, fiind ucis de propria-i patimă şi neputându-şi duce planul la infâptuire.
În raport cu Giurgiuveanu sunt conturate şi celelalte personaje, remarcându-se Aglae Tulea şi Stanica Raţiu, ambii construindu-şi un scop din a-şi însuşi averea bătrânului.
Aglae Tutea, sora lui Costache, întruchipează tipul "babei absolute", aşa cum o caracterizează Weissmann. Portretul fizic sugerează exact firea sa "fără cusur în rău": faţa gălbicioasa", "buzele subţiri", "părul negru pieptănat bine într-o coafură japoneză", "nasul încovoiat şi acut", obraji ridaţi. Paradoxal, deşi o detestă, ea se află printre mentorii ("parinţii") Otiliei, dar nu scapă nici o ocazie pentru a o ponegri.
Încă de la început îşi defineşte menirea, anume aceea de îi-i ataca indirect pe cei din jur. Cunoscându-I pe Felix, se adresează maliţios lui Costache: "N-am ştiut: faci azil de orfani", fără a omite să-i ofenseze şi pe ceilaiţi: "O să aibă Otilla cu cine se distra, ce zici, Pascalopol?". Ulterior, Felix e vizat de ura Aglaiei care îi arată totala ei desconsiderare, vorbindu-i cu superioritate: nu-ţi cauţi o slujbă? Ca orfan qaseşti mai uşor". Cuvintele veninoase izvorăsc din speranţa de a scăpa în curând de un nou pretendent la banii râvniţi.
Este foarte îngrijorată însă de faptul că fratele ei o va înfia într-o bună zi pe Otilia şi de aceea face presiuni asupra Iui denigrând-o pe fată şi catalogând-o drept "o dezmăţată", "o stricată".
Deşi se consideră o mamă bună, îşi tratează copiii în mod diferenţiat, preferându-I pe Titi; răutatea manifestată în afara familiei răbufneşte adesea şi în interiorul ei. Ea este liderul clanului, iar autoritatea sa ştirbeşte personalitatea copiilor, conducându-i către un destin nefericit.
Pe Olimpia o desconsideră şi o nedreptăţeşte, nefiind mulţumită de relaţia acesteia cu Stănică Raţiu. Aurica, fata cea mică, are multe din trăsăturile mamei, iar Aglae o încurajează permanent în tentativa ei disperată de a găsi un bărbat pentru a se căsători. Dintre cei trei însă, Aglae îI preferă pe Titi despre care crede că întruchipează un geniu nedescoperit încă, deşi la 22 de ani nu terminase liceul, Aglae desconsideră profund preocupările intelectuală, inoculându-i fiului concepţiile ei: "cine citeşte prea mult, se scrânteşte" sau "Facultatea e pentru băieţi de bani gata" Este la fel de limitată ca şi el şi de aceea încurajează nişte, manii distructive: tânărul realiză reproduceri picturale având ca model cărţile poştale. Grija excesivă şi autoritatea Aglaei întreţin condiţia de retardat a acestuia; este memorabilă în acest sens scena în care aceasta îi explică proaspetei sale nore cât de minuţios trebuie să se preocupe de fiul ei (să-i aleagă cămaşa de noapte, să-i ofere scufia fără de care nu poate dormi, să-şi amintească mereu că-i plac prăjiturile cu frişcă). Văzând că Ana e incapabilă să-I îngrijească aşa cum dorea ea, "îi ordonă" să divorţeze, fără a se gândi că I-ar putea sfătui cum să-şi păstreze căsnicia.
Cruzimea sufletuiui său o determină să fie total indiferentă faţă de soţul ei, Simion, chiar dacă mare parte din banii familiei erau contribuţia lui. Deşi acesta era bolnav şi slăbit, ea nu cheamă medicul, pentru ca, în final, să-I trimită la sanatoriu spre a-I abandona acolo definitiv.
Trăsătura dominată a Aglaei , răutatea , este imperturabilă pe parcursul romanului, manifestându-se preponderent faţă de cei care, crede ea, râvnesc la averea lui Costache.
Stănică Raţiu, ginerele Aglaei, întruchipează tipul arivistului, din familia spirituală a lui Dinu Păturică, eroul romanului "Ciocoii vechi şi noi", scris de Nicolae Filimon. Ca şi în cazul celorlalţi, portretul fizic este definitoriu în deducerea trăsăturilor morale: "era roşu la faţă, fără să fie propriu-zis gras, de o sănătate agresivă, contrastând cu părul lui mare şi negru, foarte creţ şi cu mustaţa în chip de muscă". Dorinţa de parvenire este susţinută printr-o exprimare demagogică: "Stănică vorbea sonor, rotund, cu gest artistic şi declamator", dar, de cele mai multe ori, o făcea doar pentru a crea o impresie bună.
Deşi e avocat, nu profesează, în schimb are tot felul de afaceri dubioase, este mereu bine informat datorită familiarităţii sale cu lumea din jur. Stănică e abil, ştie să se descurce pentru a-şi atinge ţelurile şi nu are scrupule în a realiza ce-şi doreşte.
Scopul cel mai înalt al vieţii sale este urcarea grabnică în ierarhia socială, ceea ce se poate împlini prin intermediul banilor şi al relaţiilor, iar Stănică reuşeşte să le obţină, până în final, pe amândouă.
Deşi trăieşte în concubinaj cu Olimpia, se încăpăţânează să nu o ia de soţie pentru că tatăl ei, care nu o mai recunoaşte, nu doreşte să-i dea zestrea promisă. După ce ameninţă că o va părăsi, aplică în mod abil un alt plan, anume devine linguşitor, făcându-i pe plac lui Simion.
Naşterea copilului, Relişor, este doar un pretext de a obţine zestrea mamei. Neavând însă sentimente paterne, îl neglijează şi acesta moare. La înmormântare, joacă rolul unui tată îndurerat, plângând în hohote.
Stănică este vinovatul moral de moartea lui Costache. Fără nici o urmă de omenie sau compasiune, el fură banii bătrânului, păstrându-şi calmul pentru a lăsa impresia că nu se intâmplare nimic
În mod perfid, îi vorbeşte Olimpiei de "cămin", "famile ," "scopul căsătoriei care e procreaţia", pregătind-o într-un fel pentru apropiata despărţire. Deşi e un bun actor şi vrea să pară sincer, faptele ulterioare îl trădează: având banii lui Costache, se căsătoreşte cu Georgeta, o femeie de moravuri îndoielnice, care are însă multiple relaţii şi îi poate asigure intrarea în lumea "bună" de la vârful ierarhiei sociale.
În definirea personajului, relevantă este succinta autocaracterizare: "He, he, Stanica e profund, degeaba încercaţi dumneavoastră să-I luaţi peste picior".
Leonida Pascalopol, este numit de criticul literar Pompiliu Constantinescu "un personaj nou", care aduce, în roman, calităţi umane general-valabile: modestie, bunătate, bun gust, rafinament. EI este tipul moşierului de viţă nobilă, prieten cu Costache, care vine în casa acestuia pentru a uita de singurătate. Este foarte generos, din dorinţa de a-i ajuta pe cei din jur. Giurgiuveanu, Otilia şi, ulterior, Felix suni singura lui familie.
Pascalopol este descris de narator ca fiind "un om de vreo 50 de ani, oarecum voluminos [...j, cărnos la faţă şi rumen ca un negustor", la care se remarcă însă "fineţea pielii", "tăietura englezească a mustăţii cărunte", completate de "hainele de stofă fină" şi "parfumul discret". Deşi nu e un bărbat foarte prezentabii, are un farmec aparte atât în ceea ce priveşte ţinuta, cât şi comportarea.
Posesor al unei averi considerabile, care constituie moştenirea lăsată de părinţi, el studiază Literele şi Dreptul în străinătate şi are şi un dezvoltat gust artistic (cântă la flaut). Rămas văduv de tânăr, are sentimentul ratării şi este atât de ataşat sufleteşte de Otilia, încât îşi doreşte ca aceasta să se realizeze în viaţă.
lubirea pentru tânăra fată se împleteşte cu dragostea paterna şi cu prietenia şi denotă o nevoie acută de a oferi şi primi atenţie: "Am nevoie de domnişoara Otilia, ea e micul meu viţiu sentimental. Dacă nu pot fi un amant, rămân întotdeauna un nepreţuit prieten şi părinte."
Aceasta îl admiră, considerându-I un "mare caracter", un bărbat "şic", dar compătimindu-l pentru faptul că e singur. Admiră, de asemenea, la el diplomaţia cu care îi tratează pe cei din jur, lăsându-se păcălit de Costache la jocul de table sau suportând răutatea Aglaei şi avansurile Auricăi.
Întemeierea efemeră a cupluiui Felix - Otilia se fundamentează pe situaţia ior famliială asemănătoare. Ambii sunt orfani şi simt nevoia afecţiunii pe care nu le-a putut-o oferi o familie. Felix este cel care recunoaşte că ea întruchipează idealul feminin care suplineşte dragostea maternă: "Înţelegi că am găsit în tine tot ce mi-a lipsit în copilărie".
Tânărul Felix Sima, absolvent de liceu, vine în Bucureşti, după moartea tatălui, cu un scop bine definit: doreşte să devină medic, aspirând la o carieră strălucită. Pentru aceasta, se stabileşte în casa tutorelui său, fratele mamei. EI reprezintă străinul care sondează noul mediu în care tocmai a intrat, fiind uimit şi timorat în faţa membrilor familiei sale.
Portretul său fizic denotă perseverenţa caracterială, deficateţea şi superioritatea spirituală: deşi are "un aer bărbătesc şi elegant", "faţa îi era juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă, dar coloarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia impresie".
EI este tânărul în formare, imatur, care este iniţiat în tainele existenţei de către primii fiori ai iubirii. Caracterul său nu este influenţat insă de mediul meschin cu care ia contact; acţiuniie celor din jur, pentru care contează doar puterea banului, sunt doar un prilej de analiza detaşată.
Deşi Felix întruchipează adolescentul lucid şi hotărât, care are o capacitate de observaţie bine dezvoltată, nu poate descifra taina personalităţii celei pe care o iubeşte, Iransformând astfel prima experienţă din plan sentimental într-un eşec :”Pentru orice tânăr de 20 ani , enigmatică va fi în veci fata care-I va respinge, dându-i totuşi dovezi de afecţiune."
Otilia întruchipează tipul idealului feminin, în zugrăvirea căruia autorul este inspirat de o persoană întâlnită de el în copilărie: "fata cu părul ca un fum, exuberantă şi reflexivă, cultă, nebunatică, serioasă, furtunoasă, meditativă, muzicantă. Ori de câte ori imaginaţia mea a înregistrat o fiinţă feminină în ea era un minimum de Otilia".
În conturarea personajului, Călinescu utilizează tehnica modernă a reflectării (imaginea ei se compune din impresiile diferite, uneori contradictorii ale celor din jur). Personalitatea sa este caracterizată astfel de ambiguitate, fapt care sugerează aparenţa ei enigmatică.
Costache Giurgiuveanu "o sorbea umilit din ochi", iubind-o foarte mult pe "fe-fetiţa" lui, Pascalopol o admiră şi o consideră "o fiinţă gingaşă", "o ştrengăriţă", "o artistă" sau "o floare rară". Pentru Aglae însă, ea e"o fată fără căpătâi", "o dezmăţată", "o stricată", catalogări izvorâte din răutate şi invidie. Tot admirativ o caracterizează şi Stanica Raţiu "Nostimă fată, Otilia", "deşteaptă fată!", dar "şireată".
Ca şi Felix, şi Otilia este o tânără în formare. Deşi îl iubeşte, ea gândeşte matur în ceea ce-i priveşte, concluzionând, în mod altruist, că tânărul va trebui să se preocupe de cariera sa, în calea căreia aceasta ar constitui o piedică. Nedorind să perturbe realizarea profesională a Felix, decide să fugă cu Pascalopol.
Otilia are capacitatea de a se autocaracteriza în mod lucid: "Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă! Mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată [...] eu sunt o zăpăcită, eu sunt pentru oamenii blazaţi, care au nevoie de vârstele tinereţii, ca Pascalopol." Dincolo însă de vorbele, sale se ascunde dorinţa de a-i reda lui Felix libertatea sentimentală. Ea îl iubeşte atât de mult încât sacrifică propria fericire, care derivă din împlinirea erotică, mulţumindu-se cu o relaţie convenţională , pentru binele celui iubit .
O bună cunoscătoare a psi hologiei umane , ea intuieşte frumuseţea sufletească a lui Felix. Fire imprevizibilă însă, îl părăseşte, acceptând ocrotirea bătrânului moşier, pentru care tânărul nutreşte sentimente de gelozie. Scurta escapadă la Paris este un prilej de meditaţie pentru Otilia, care se întoarce total schimbată, serioasă şi gânditoare, acest fapt uimitor pentru Felix anticipând plecarea ei definitivă.
Otilia rămâne o"enigmă" atât pentru Felix, cât şi pentru Pascalopol, pentru că nici unul nu o cunoaşte îndeajuns, fiind permanent surprinşi de deciziile ei. Jocul atracţiei şi al respingerii iniţiat de aceasta le conferă amândurora sentimentul nesiguranţei, neştiind dacă ea iubeşte cu adevărat pe vreunul dintre ei. Întâlnirea celor doi după ani de zile accentuează faptul că taina sufletului feminin nu poate fi dezlegată. Felix îşi împlineşte visul pentru care muncise cu perseverentă şi devenise, între timp, "profesor universitar, specialist cunoscut, autor de tratate Ştiinţifice". Este bulversat atunci când Pascalopol îi spune că Otilia îl părăsise, dar şi când îi arătă o poză recentă a Otiliei în care el nu recunoaşte "fată nebunatică", imaginea reconstituită din amintirile sale. Ea rămâne întruchiparea feminităţii ideale pentru ambii reprezentanţi ai generaţiilor diferite.
Însuşi autorul mărturiseşte că a construit personajul pentru a întruchipa propriul său ideal feminin: "Otilia este eroina mea lirică , proiecţia mea în afară […]e fondul meu de ingenuitate şi copilărie .”
Consideraţii asupra stilului
Stilul este precis, sobru, îmbinând nota impersonală (obiectivă) cu observaţii succinte care au menirea de a crea ,cititorului impresii cât mai exacte, îndeosebi asupra personajelor. Se rernarcă descrierile minuţioase: prezentarea detaliată a străzii, a caselor (descriere care înglobează şi noţiuni arhitecturale) a interioarelor şi a fizionomiei personajelor, care sugerează întocmai felul de a fi al fiecăruia . Originală şi plină de farmec este şi zugrăvirea în cuvinte a peisajului de câmpie, observat minuţios cu ocazia vizitei întreprinse la moşia lui Pascalopol din Bărăgan.
Concluzii
Apariţia romanului călinescian marchează o dată importantă în evoluţia literaturii române, rezolvând contradicţia care diviza epoca interbelică în două tabere prin, afirmarea importanţei pe de o parte a scrierilor tradţionale . urmând modelele universale (Balzac, Stendhal, Tolstoi) sau pe de altă parte, a celor moderne, de factură proustiană
"Trebuie să fim cât mai originali şi ceea ce conferă originalitate unui roman nu este metoda, ci realismul fundamental". (G. Călinescu)
