Comedia

O scrisoare pierdută

                                                                      de Ion Luca Caragiale

   Date despre autor şi operă

 lon Luca Caragiale este unul dintre cei patru mari clasici români, cunoscut îndeosebi ca dramaturg. El scrie patru comedii ("O scrisoare pierdută", "O noapte furtunoasă", "D-ale carnavalului", "Conul Leonida fată cu Reacţiunea") şi o dramă ("Năpasta"), nuvele ("O făclie de Paşte", "În vreme de război", "Două loturi", "Păcat" ş.a.), povestiri ("Calul dracului", "Kir lanulea", "La hanui lui Mânjoală" ş.a.), "Momente şi schiţe" ("Vizită...", "D-I Goe...", "Un pedagog de şcoală nouă", "Bubico" ş.a.).

  Apariţie

 "O scrisoare pierdută", a treia din seria celor patru comedii scrise de autor între 1878 şi 1885, este capodopera sa, reprezentată pentru prima oară pe scenă, la Teatrul Naţional din Bucureşti, pe data de 13 noiembrie 1884.

  Genul şi specia literară

 Genul dramatic cuprinde operele literare destinate reprezentării scenice. Fiecare dintre ele este alcătuită din scene, care marchează intrarea sau ieşirea unui personaj ori schimbarea locului acţiunii, şi acte, compuse din mai multe scene. Autorul prezintă indirect gândurile cu ajutorul personajelor  care comunică între ele, dialogul determinând înaintea acţiunii. Cel care scrie, intervine direct doar în indicaţiile scenice (didascalii).

  Comedia  este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, care provoacă râsul prin surprinderea unor moravuri sociale sau situaţii umane, având un final fericit şi un rol moralizator.

  Opera literară "O scrisoare pierdută" înglobează modaIităţiIe de realizare a comicului: de situaţie, de caractere, de limbaj, de nume. Comicul este o categorie estetică având drept efect râsul  provocat de contrastul între aparentă (ceea ce par a fi personajele ) şi esenţă (ceea ce sunt ele de fapt).

  Tema

  Ideea centrală a piesei este dorinţa de parvenire  manifestată pe fondul luptei pentru putere în vederea

desemnării  unui candidat pentru Adunarea Constituantă, în anul 1883.

  Semnificaţia titlului

  Titlul este sugestiv şi desemnează obiectul de şantaj, anume scrisoarea, care poate ajunge o armă politică atât în privincie (capitala unui judeţ de munte), cât şi la centru. O banală scrisoare amoroasă devine un bun de preţ pentru oricine o găseşte. Ea este mereu "pierdută", semn că  niciunul nu e demn de puterea pe care aceasta i-o conferă şi întoarce, până la final, la "andrisant".

  Construcţia subiectului

  Piese este alcătuită din patru acte pe parcursul cărora conflictul dramatic se amplifica treptat. Punctul său de pornire constă în aspiraţia lui Nae Caţavencu, lider a unei fracţiuni independente, desprinsă din partidul de
guvernământ, de a câştiga alegerile parlamentare, în ciuda faptlui  că Tipătescu şi Trahanache îl susţin pe Farfuridi. La acest conflict principal se adaugă şi conflicte secundare cum ar fi apariţia cetăţeanului turmentat, iritarea cuplului comic Farfuridi-Brânzovenescu, depeşa cu numele lui Dandanache, evoluţia inversă a grupurilor adverse.

  Actul I

  Expoziţiunea  piesei prezintă două personaje: Ştefan Tipătescu, prefectul unui oarecare judeţ de munte, şi Ghiţă Pristanda, poliţaiul oraşului. Cel dintâi este foarte intrigat de ceea ce citeşte în ziarul "Răcnetul Carpaţilor", al cărui proprietar este rivalul politic Nae Caţavencu. Articolul citit cu glas tare acuză guvernul care lasă respectivul judeţ  în ghearele unui vampir". Autoritatea prefectului este evidentă şi contrastează cu slugărnicia lui Pristanda, care-I aprobă aproape la fiecare replică, deşi uneori nu înţelege ("ce-i aia bampir?"). Atitudinea sa umilă produce chiar nonsensul, alăturând cuvântul "curat", constituit ca un tic verbal aprobator, chiar şi cuvântului "murdar".

    Tipătescu se calmează şi e dispus să asculte în continuare "istoria de aseară"; întrucât Ghiţă începe să se vaite de bugetul familiei sale numeroase, prefectul îi aminteşte că n-a fost cinstit şi "a tras condeiul" la arborarea steagurilor din oraş. Lamentaţiile poliţaiului: "Famelie mare, renumeraţie mică, după buget" sunt sancţionate de vigilenţa stăpânului: "dacă nu curge, pică... Las' că ştim noi!".

   Intriga piesei este introdusă sub forma unei întâmplări banale: Pristanda, cu o seară înainte, s-a oprit să asculte la ferestrele casei lui Nae Caţavencu, acolo unde se adună opozanţii  politici ai prefectului. Stăpânul casei le spune celorlalţi că are o scrisorică prin care îl poate compromite pe "bampir". Trasul cu urechea e întrerupt de un chibrit aprins, aruncat pe fereastră în direcţia lui Pristanda.

  Desfăşurarea  acţiunii. După ce Tipătescu iese din cameră, Ghiţă meditează la greaua "misie de poliţai", ghidându-se după vorbele soţiei: "pupă-l în bot, şi-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând". Se gândeşte apoi la situaţia privilegiată a stăpânului său, caractezzându-l direct şi succint: "Conu Fănică: moşia-moşie, foncţia-foncţie, coană Joiţica - coană Joiţica: trai neneaco , cu banii  lui Trahanache". Chiar acesta e cel care-i întrerupe sirul gândurilor, intrând revoltat în încăpere, vorbind de "soţietatea coruptă" şi de cei care se ghidează după "enteres". Ajunge  astfel la vorbele fiului său plecat la studii: "unde nu e moral, acolo  e corupţie, şi o societate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!, formulare care denotă o gândire plată, superficială.

     Într-o manieră caracteristică omului atins de senilitate, uzând mereu de ticul verbal al amânării ("ai puţintică răbdare"), Trahanache îi comunică prefectului că se află la Caţavencu o scrisoare de amor de la Tipătescu pentru Zoe, soţia lui Zaharia Trahanache. Într-un limbaj de o familiaritate scandaloasă, o cheamă pe aceasta la el: "vino tu, la cocoşelul tău care te adoră ca totdeauna şi te sărută de o mie de ori". Deşi sotui o declară o "plastografie", un fals, amândoi sunt foarte marcaţi de eveniment; prefectul devine chiar violent în exprimare: "Îl împuşc! îi dau foc!", declarându-se un apărător al onoarei lui Zoe. Trahanache, îrigrijorat şi el de reacţia soţiei, ii sugerează totuşi să fie diplomat şi să aibă "puţintică răbdare".

   Zoe, care ascultase întreaga discuţie, este foarte supărată, nu atât pentru că aflase soţul său, ci pentru că scrisoarea urma să fie publicată, ceea ce ar fi însemnat compromiterea sa iremediabilă. Prin şantaj, Caţavencu urmăreşte să fie susţinut de partidul de guvernământ condus de Trahanache pentru a ajunge la Cameră. Farfuridi, candidatul susţinut de acelaşi partid, îl bănuieşte pe Trahanache de trădare şi, împreună cu docilul Brânzovenescu, vin la prefect să se lămurească: "trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi".

     În timp ce în scenă se află Tipătescu şi Zoe, apare cetăţeanuI turmentat care pătrunde sub aparenţa întrebării: "eu cu cine votez?", dar care Iămureşte drumul scrisorii: după ce Zoe o pierde, el o găseşte, dar e surprins de Caţavencu în timp ce o citea şi este invitat "la o ţuica". Adormind din cauza băuturii, uită de scrisoarea care ţi e sustrasă de Caţavencu.

    Ghiţă aduce veşti de la adversar, care pretinde în schimbul scrisorii "ori o mie de poli, ori deputăţia". Trahanache se dovedeşte în acest moment cel mai abil, anunţând că a găsit nişte acte falsificate de Caţavencu, şi propunând să răspundă şi ei tot printr-un şantaj.

  Actul al II-lea

  Neîncrezători în Tipătescu şi Trahanache, cei care, cred ei, îl vor propune pe Caţavencu, Farfuridi şi Brânzovenescu trimit o depeşă la Bucureşti în care-şi acuză liderii de trădare. Când ajung la semnarea telegramei, Farfuridi demonstrează din nou capacitatea intelectuală redusă: "Trebuie să ai curaj, ca mine! trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă!".

    La ordinul lui Tipătescu, Pristanda îl arestase pe Caţavencu, având grijă să scotocească peste tot în căutarea scrisorii, dar fără nici un rezultat. Zoe este foarte supărată pentru închiderea şantajistului cu care vrea să discute, sperând într-o rezolvare amiabilă a conflictului. Presiunea devine şi mai mare atunci când Zoe citeşte în "Răcnetul Carpaţilor" că, în numărul de a doua zi, se va publica "o interesantă scrisoare sentimentală a unui înalt personaj din localitate către o damă de mare influenţă". Se hotărăşte să sprijine candidatura lui         Caţavencu, încercând să-l convingă şi pe Tipătescu prin atitudini contradictorii: plânge, leşină,  dar e şi autoritară, rostind cu femitate: "Da, îl aleg eu. Eu  sunt pentru Caţavencu în sfârşit cine lupta cu cu Caţavencu lupta cu mine...", deşi femeia nu avea drept de vot, dar avea influenţă asupra solului său.

Caţavencu este adus din arest de către Ghiţă pentru a  vorbi cu Zoe; deşi Tipătescu, cel care-l  întâmpina, îi spune  că nu-I doreşte ca deputat, Zoe rămâne la fel de fermă: "eu  te aleg, eu şi cu bărbatul meu". La rugăminţile şi farmecul amantei ("Poţi fi tu duşmanul liniştii mele? (...) Fănică!") prefectul cedează: "Domnule Caţavencu, eşti candidatul, Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia... prin urmare şi al meu! Poimâine eşti deputat!...".

  Cetăţeanul turmentat reintra în scenă, acuzându-l pe Caţavencu de furtul scrisorii; la întrebarea sa cu cine votează, Tipătescu îi spune că îl susţin cu toţii chiar pe Caţavencu. Farfuridi şi Brânzovenescu sosesc şi ei, acuzându-i pe toţi de trădare.

   Punctul culminant. Ghiţă îi înmânează prefectului o dopeşă de la Guvern în care li se cere să-l sprijine pe candidatul trimis de la centru, Agamemnon Dandanache.

  Actul al III-lea

  În sala primăriei, se desfăşoară o sedinţă  prin care se urmărea  alegerea deputatului, şedinţă prezidată de  Trahanache , care, după discursul demagogic al lui Farfuridi, se  hotărăşteşte să-l propună pe Dandanache (trimisul de la Centru). Căci pe Caţavencu îl putea şantaja cu poliţa falsificată prin care îşi  oprise bani de la Societatea "Aurora Economică", al cărei prezident-fondator" era. După discursul lui Caţavencu, Trahanache anunţă candidatul şi se iscă o încăierare teribilă pusă la cale de Pristanda. În urma învălmăşelii, Caţavencu pierde  pălăria în a cărei căptuşeală era scrisoarea.

   Actul al IV-lea

  Ultimul act este dominat de personajul surpriză, venit de la centru tot în urma unui  şantaj (un om însemnat îşi uitase paltonul în casa lui ;  scotocind prin buzunare, găseşte tot o scrisoare de amor, adresată persoanei de nevasta unui prieten, scrisoare pe care o foloseşte pentru a fi promovat politic).

Dandanache, atins de senilitate, "peltic şi sâsâit", îl ia pe Tipătescu  drept soţul Zoei, iar pe Trahanache drept  prefect. El le spune nonşalant că nu va înapoia scrisoarea, c hiar dacă a obţinut prin intermediul ei ceea ce şi-a dorit.

   Caţavencu, umil, îi mărturiseşte Zoei că a pierdut  scrisoarea, dar apare din nou Cetăţeanul turmentat care, în calitatea lui de poştaş, vine să o înapoieze "andrisantului"de data aceasta i se spune să-l voteze pe Dandanache.

Pedepsindu-l pentru şantaj, Zoe îi încredinşează lui Caţavencu misiunea de a conduce banchetul în cinstea noului deputat.

   Deznodământul. Finalul este unul fericit, ţoli sunt, în aparenţă, veseli, susţinându-I pe noul lor deputat. Cu ţoţii închină şampanie uitând parcă de spectacolul scandalos al alegerilor.Scurtul discurs al lui Caţavencu încheie piesa: "După lupte, seculare, care au durat aproape trezeci de ani, iată visul nostru realizat! ( ... ) lată binefacerile unui sistem constituţional!".

  Personajele

  După cum afirma Garabet Ibrăileanu, personajele create de Caragiale "fac concurenjâ stării civile", sunt atât de vii şi de bine conturate, încât trăiesc parcă independent de paginile cărţii. De fapt, Caragiale este actual prin personajele create, căci, deşi numele sunt altele, ele trăiesc şi astăzi şi ţes în continuare intrigi politice.

    Criticul literar Pompiliu Constantinescu a încadrat aceste personaje într-o tipologie comică identificând următoarele tipuri (personaje dominate de o trăsătură pregnantă de caracter): tipul încornoratului (Trahanache), tipul primului amorez (Tipătescu), tipul cochetei şi adulterinei (Zoe), tipul demagogului (Caţavencu, Farfuridi, Dandanache), tipul cetăţeanului (Cetăţeanul turmentat), tipul raisonneur-ului (Brânzovenescu), tipul servitorului (Pristanda).

  Personajele din comedia "O scrisoare pierdută" sunt construite pe baza contrastului dintre aparenţă şi esenţă. Astfel, în  centrul ei stă triunghiul conjugal alcătuit din Zoe Trahanache, Zaharia Trahanache, Ştefan Tipătescu, vrând cu ţoţii să pară oameni morali şi oneşti, dar dovedindu-se a fi imorali.

     Zaharia Trahanache sau "venerabilul neica Zaharia', este caracterizat direct de autor, la început, ca fiind "prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral Comitetului şcolar, Comitetului agricol şi al altor comitete  şi comiţii”. Şefia atâtor organizaţii ale statului creează impresia  unui model de comportament uman, imagine incompatibilă cu personajul. Atitudinea lui stârneşte de multe ori râsul datorită degradării prin senilitate. De altfel, autorul îl caractezizează prin nume: Zaharia  (zahariseală,ramolisment), Trahanache ("trahanaua" este o cocă moale,uşor de modelat). Degradarea sa este evidentă şi datorită ticului verbal "ai puţintică răbdare", care-i dă timpul necesar de a gândi ceea ce urmează să spună.

     Deşi este foarte viclean, ca membru al triunghiului conjugal,se complace în situaţia de încornorat, nevrând să strice prietenia cu prefectul. La prima să intrare în scenă, în dialog cu Tipătescu, este capabil de a-i reproduce acestuia textul scrisorii, pe care o citise "de zece ori" (semn că avea o mare importantă), deşi afirma că ea este un fals: "Ei, Fănică, să vezi imitaţie de scrisoare! Să zici şi tu că e a ta, dar să juri, nu alceva, să juri!". Tot el îi sugerează lui Tipătescu, înfuriat la culme că scrisoarea va fi publicată, să aibă "puţintică diplomaţie", ceea ce dovedeşte că e un om politic versat care ştie că mânia nu e o soluţie în a obţine ceea ce-şi doreşte. La  sfârşitul piesei, Zaharia afirmă cu aceeaşi diplomaţie caracteristică: "eu n-am prefect! eu am prieten!".

   Viclenia să e evidenţă atunci când se hotărăşte să răspundă  la şantaj, reuşind să descopere documentul falsificat de Caţavencu: "Apoi, dacă el umblă cu machiavelicuri, să-i dau eu machiavelicuri" (aluzie la dictonul lui Machiavelli, pe care-I enunţă şi  Caţavencu: "Scopul scuză mijloacele!").

   Trahanache  îşi dovedeşte imoralitatea şi atunci când,împreuna  cu Farfuridi şi Brânzovenescu, falsifică lista, alegătorilor îmbogănd-o cu numele unor simpatizanţi care nu puteau vota neavând averea necesară.

   În aparenţă, se arată foarte indignat pentru că oameni din jur  se ghidează numai după "enteres", când de fapt şi el procedează  la fel, urmărind înăbuşirea scandalului cu scrisoarea şi propunerea unui candidat decrepit pentru a se asigura sprijinul guvernului.

   Aparent naiv şi lent în gândire, el este cel care are soluţii pentru orice situaţie, figura sa este însă luminată de iubirea pentru Zoiţica şi de statornicia prieteniei cu Tipătescu.

   Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, celibatar fiind, se complace în situaţia imorală de a fi amantul soţiei celui mai bun prieten. El este caracterizat direct de Pristanda, servitorul care ştie tot ce se petrece în jurui lui, ca fiind omul mulţumit de viaţa tihnită pe care o duce: "moşia-moşie, fonctia-fonctie. coană Joiţica-coana Joiţica, trai, neneaco, cu banii lui Trahanache".

    Abilul Zaharia observă la el impulsivitatea, lipsa de diplomaţie: "E iute! n-are cumpăt. Aminteri bun băiat, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect."

   Deşi se declară ferm în a nu-I susţine pe Caţavencu, după lamentaţiile  Zoei, cedează, dând dovadă de inconsecvenţă.

   Tot inconsecvent este şi în dialogui cu Caţavencu pe care nu vrea să-l susţină tocmai pentru că acesta nu este docil ca Farfuridi, ci îşi va urmări propriile interese: la început simulează diplomaţia: "lubite şi stimabile d-le Caţavencu(…) Eu sunt un om căruia îi place să se joace cu carţile pe faţă", către final însă, impulsivitatea îl trădează, năpustindu-se asupra adversarului cu un baston: "Mişelule! trebuie să-mi dai aici scrisoarea ori te ucid ca pe un câine!".

   Cu Dandanache este ironic, căci el întruchipează şi pentru Tipătescu o mare farsă electorală: "Şi-l aleg pe d. Agamită Dandanache! Iaca pentru cine sacrific de atâta vreme liniştea mea şi a femeii pe care o iubesc". Faptul că şi acesta procedase la fel ca şi Caţavencu, pentru a parveni, îl dezgustă profund.

   De Ghiţă Pristanda, poliţaiul oraşului, se foloseşte ca de propria lui slugă. La ordinul prefectului un om este arestat sau eliberat, după bunul lui plac. Pristanda e conştient că stăpânul îi hrăneşte familia numeroasă şi-I slujeşte cu devotament. Ba mai mult, Tipătescu îi permite chiar să "tragă condeiul", să-şi însuşească bani publici.

  Ceea ce caracterizează caracterul« lui Tipătescu este iubirea pentru Zoe; într-un moment de sinceritate îi propune acesteia să fugă împreună, ceea ce dovedeşte că sentimentele pentru ea sunt mai importante decât poziţia socială privilegiată pe care o deţine.

   Zoe Trahanache a fost numită de critică literară cea mai distinsă prezenţă feminină din opera dramatică a lui Caragiale, atât în ceea ce priveşte comportamentul, cât şi în ceea ce priveşte limbajul. Cu toate acestea ea are o mare hibă: este amanta lui Tipătescu, prietenul soţului său.

  Ea este cea mai afectată de şantaj ("Ştiu. Sunt nenorocită, Fănică..."), dar e hotărâtă să lupte prin orice mijloace pentru că onoarea ei să nu fie pătată public. De la specificele lamentaţii feminine (se "jeleşte", cade "ca leşinată" în braţele amantului ei), la hotărâre şi stăpânire de sine ("îl sprijin eu, îl aleg eu"), ea are cea mai mare putere de manipulare asupra bărbaţilor din jur.

   Caţavencu, intuind influenţa ei asupra soţului şi amantului, cere să-i vorbească pentru a obţine ceea ce-şi doreşte. Chiar şi cu el, cel care i-a provocat atâta nelinişte este iertătoare ("Eşti un om rău... mi-ai dovedit-o... Eu sunt o femeie bună"), nu-I pedepseşte, ci îl încurajează să mai candideze şi pe viitor, ceea ce îl face pe Caţavencu să o caracterizeze astfel: madam Trahanache, eşti un înger...". Decizia ei de a-I obliga să conducă festivitatea organizată în cinstea alegerii lui Dandanache este însă o lecţie pentru Caţavencu pe care toţi speră să n-o uite prea curând.

   Chiar şi CetăţeanuI turmentat, reprezentantul poporului, o caracterizează succint, dar inspirat ca fiind „o damă bună”.

   Nae Caţacencu este avocat, "director-proprietar al ziarului <Răcnetul Carpaţilor>", "prezident-fondator al Societăţii Enciclopedice <Aurora economică română>"; deşi aceste titluri pompoase ar trebui să semnaleze o persoană marcantă, el este, în esenţă, un arivist care se ghidează după dictonul machiavelic "Scopul scuză mijloacele!", pe care, din lipsă de cultură, îl atribuie "nemuritorului Gambeta". Are o condiţie intelectuală umilă, dar nu-i lipsesc aerele de superioritate.

   Recurge la şantaj, speculând slăbiciunile umane (relaţia extraconjugală a Zoei Trahanache) pentru a urca în ierarhia socială, vrând prin orice mijloc să ajungă deputat.

    Temporar, norocul îi surâde în momentul în care vede scrisoarea pe care Cetăţeanul turmentat o citea sub un felinar. Întâmpinând opoziţia acestuia, se abat "pe la o ţuică... una-două-trei.., pe urmă dă-i cu bere, dă-i  cu vin...", reuşeşte să sustragă scrisoarea pe care o transformă într-o armă politică.

    În dialog cu Tipătescu se arată diplomat, vorbind de interesele patriei care, dă de înţeles, are nevoie de oameni ca el. La insistenţele prefectului recunoaşte că vrea doar să-i fie susţinută candidatura, dând dovadă de perseverenţa (refuză orice altă funcţie oferită de Tipătescu în schimbul scrisorii). De fapt, are nevoie de o confirmare a valorii pe care crede că o are, exprimându-se demagogic şi hilar astfel: "Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme; vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani, unde sunt cel d-întâi... între fruntaşii politici".

   Cel mai clar exemplu demagogic îl oferă discursul său, rostit în şedinta de la Primărie. De altfel, chiar prin nume (derivat al substantivului "caţă"), este caracterizat drept un om care vorbeşte mult, dar face puţin şi uneori nici el nu crede ceea ce spune. Discursul îl începe cu formula de adresare "Domnilor! Onorabili cetăţeni! Fraţilor!" rostită printre lacrimi. Se preface pentru a câştiga auditoriul. Se declară "fiu al ţării", preocupat de soarta ei, de fericirea, progresul şi viitorul României, când de fapt el se gândeşte doar la propria bunăstare. Cuvântarea să are şi mari deficiente gramaticale, semantice ("liber-schimbist" nu înseamnă elastic în concepţii, cum crede Căţavencu, ci se referă la libertatea totală a comerţului), logice ("Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire"). Deşi aplaudat cu frenezie de simpatizanţii săi, Caţavencu enunţă doar enormităţi: "... oricare tară îşi are faliţii săi! Numai noi să n-avem faliţii noştri! ... Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă!".

   Văzând că nu este ales ca reprezentant, deşi nu mai avea nimic de câştigat, vrea să denunţe aventura dintre Zoe şi Tipătescu, dar în încăierarea de la finalul actului al treilea, nu este auzit.

   Ultimul act al piesei aduce în scenă un Caţavencu  învins şi umil :pierduse preţioase scrisoare.După ce Yoe o recuperează de la Cetăţeanul turmentat, şantajistul "cade în genunchi", cerându-şi iertare, uitând de meritele pe care şi le atribuia. Acceptă în continuare situaţia umilitoare de a prezida "banchetul popular din grădina primăriei", de a chefui, a fi zelos şi a se bucura pentru Dandanache, de a se preface pentru că "asta nu-i cea din urmă Cameră!". Dovedindu-se în continuare meschin, îl linguşeşte pe Tipătescu: "Să mă ierţi şi să mă iubeşti!... În sănătatea iubitului nostru prefect!".

   Tipurile de comic

   1.Comicul de situaţie

  Piesa în întregime, prin fiecare scenă, se bazează pe situaţii comice: prezenţa triunghiului conjugal, faptele neprevăzute şi răsturnările de situaţie (apariţia şi dispariţia scrisorii, numirea lui Dandanache), apariţiile cuplului comic Farfuridi-Brânzovenescu, confuzia cu substrat (Dandanache îl consideră pe Tipătescu soţul Zoei), evoluţia lui Caţavencu de la învingător la statutul de învins ş. a.

   2.Comicul de caractere

   Personajui lui Caragiale este exponentul tipic al unei clase umane, deşi autorul realizează această tipizare comică, eroii lui au şi numeroase trăsături care-i particularizează, conferindu-le caracterul de unicitate.

  De exemplu, trăsătura dominantă a lui Caţavencu e demagogia, dar pe lângă această el are şi alte trăsături (este semidoct, meschin, arivist, ambilios, arogant etc.). În legătură cu acest tip de comic, Caragiale afirmă: "natura nu lucrează după tipare, ci-I toarnă pe fiecare după calapod deosebit; unul e sucit într-un fel, altul într-altfel, fiecare în felul lui, încât nu te mai saturi să-i vezi şi să faci haz de ei".

  3.Comicul de limbaj

  Există doar două personaje în piesă al căror limbaj nu stârneşte râsul: Zoe şi Ştefan Tipătescu. Celelalte personaje dau dovadă de incultură sau lipsă de logică prin limbajul folosit. Astfel, cuvintele sunt deformate prin pronunţare greşită ("bampir", "famelie", "renumeraţie", "enteres", "prinţip", eisotietate" etc.), este folosită o etimologie populară ("capitalişti" pentru "locuitori ai capitalei", "liber-schimbist" pentru "elastic în concepţii"), încălcarea regulilor gramaticale şi logice ("ne-am rătăcit împreună", "ora 12 trecute fix", "un popor care nu merge înainte stă pe loc"), stereotipii ("ai puţintică răbdare", "Eu am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la zece fix mă duc în târg"), insuficienta intelectuală ("... ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimic; ori să nu se revizuiască primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo şi anume în pànile esenţiale.").

  4.Comicul de nume

 După ce Vasile Alecsandri foloseşte pentru prima oară acest tip de comic, numindu-şi personajele Pungescu, Răzvrătescu, Clevetici sau Napoilă, Caragiale duce această tehnică la un rafinament deplin:

    -Zaharia Trahanache - nume care sugerează zahariseala, senilitatea, dar şi capacitatea de a fi uşor modelat (trahanaua este o cocă moale);

  -Ştefan Tipătescu - Tipătescu este un derivat de la cuvântul “tip", ceea ce-l încadrează, prin nume, într-o clasă, într-o tipologie (tipul junelui-prim);

 - Nae Caţavencu - numele său, derivat de la "caţă" (mahalageoaică) sugerează demagogia (a vorbi mult şi fără rost); el mai poate fi asociat cu "caţaveica", o haină cu două fete, ceea ce sugerează ipocrizie;

 - Agamemnon (Agamiţă, Gagamiță) Dandanache - personajul despre care autorul afirmă că e "mai prost ca, Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu “ – are în nume o  alăturare ridicolă: Agamemnon - războinicul cântat de Homer în "Iliada", cuceritor al Troiei - şi Dandanache - derivat de la "dandana" (încurcătură);

- Tache Farfuridi şi lordache Brânzovenescu - "nume cu rezonanţe culinare" (Garabet Ibrăileanu) care sugerează inferioritatea, vulgaritatea, prostia.

- Ghiţă Pristanda - "pristandaua" e un joc moldovenesc în care se bate pasul pe loc dintr-o parte în alta, fără a se înainta, semn că personajul oscilează între oamenii puterii, fără a fi capabil de a lua decizii.

- Cetăţeanul  turmentat - personaj simbolic, neindividualizat prin nume propriu pentru că reprezintă poporul derutat care nu ştie ce să aleagă.

   Concluzie

    Piesa de teatru "O scrisoare pierdută" este, poate, cea mai rafinată comedie din literatură română, remarcându-se prin complexitate. Chiar dacă s-a afirmat că orice operă comică ascunde o dramă, ea delectează întotdeauna publicul, încercând să corecteze moravurile sociale.