Nuvela psihologică

Moara cu noroc

                                  de Ioan Slavici

   Date despre autor şi operă

  Ioan Slavici este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române şi se afirmă că un deschizător de drumuri, prin crearea romanului realist obiectiv şi prin integrarea elementelor de analiză psihologică în proza sa. El scrie poveşti ("Zâna Zorilor", "Ileana cea şireată", "Doi feţi cu stea în frunte"), nuvele ("Popa Tanda", "Gura Satului", "Budulea Taichii", "Moară cu noroc", "Pădureanca"), romane ("Mara", "Din două lumi", "Din bătrâni", "Cel din urmă Armaş"), piese de teatru ("Fata de birău", "Gaşpar Graţiani", "Bogdan-Vodă"), memorii ("Închisorile mele" "Amintiri", "Lumea prin care am trecut").

   Universul prozei sale se axează, în principal, pe prezentarea satului sau oraşului transilvănean, dominat de conflicte puternice (patima banului, discrepanţa dintre clasele sociale sau dintre colectivitate şi individ) şi aflat într-o perioadă de tranziţie de la orânduirea tradiţională, arhaică la o nouă formă de organizare capitalistă.

   Apariţie. Temă

 "Moară cu noroc" este publicată în 1881, în volumul intitulat "Novele din popor". Tema ei prezintă consecinţele nefaste pe care le are setea de înavuţire asupra destinului individual

   Specie literară

  Nuvela este o specie a genului epic, cu un singur fri narativ care prezintă un conflict puternic, redat într-o manieră obiectivă, între personaje bine conturate, a căror importanţă  este accentuată.

  Nuvela de analiză psihologică dezvoltă conflictul pe două coordonate: exterior, la nivel faptic, dar mai ales interior,, prin prezentarea implicaţiilor pe care le au faptele descrise pe plan psihic, la nivelul conştiinţei personajului. Ea descrie detaliat stări sufleteşti, transformări comportamentale, dezvăluind calitatea autorului de a cunoaşte în profunzime psihologia umană.

   Semnificaţia titlului

 "Moară cu noroc" este un topos literar care desemnează un han aflat în pustietate, la răscruce de drumuri; locaţia imaginara este o fostă moară (simbol al trecerii, al perisabilităţii) iar "norocul" pe care îl aduce este doar aparent. În esenţă, ea este purtătoare de ghinion.

    Construcţia subiectului

  Nuvela are o structură simetrică: începutul şi finalul enunţă vorbele bătrânei, reprezentanta înţelepciunii populare, soacra protagonistului. De-a lungul celor şaptesprezece capitole, se prezintă un conflict puternic cu implicaţii tragice. Cele două planuri suprapuse urmăresc, pe de-o parte desfăşurarea narativă a faptelor  şi, pe de altă parte, implicaţiile acestora în planul conştiinţei.

  Începutul nuvelei enunţa sfatul dat de bătrână ginerelui său, fost cizmar, care ia în arendă hanul de la "Moară cu noroc" pentru a-şi spori câştigurile în vederea deschiderii unui atelier propriu de cizmărie. Înţelepciunea populară dezaaprobă gestul său ("Omul să fie mulţumit cu sărăcia să,căci , dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face(fericit), susţinând ideea că e mai importantă împlinirea sufletească  decât acumularea materială.

  Ghiţă nu ia în seamă vorbele soacrei, urmărindu-şi cu perseverenţă propriul ideal. El identifică sărăcia familiei sale cu  lipsa demnităţii şi de aceea îşi doreşte un statut social privilegiat. Pe măsură ce visul prinde contur, protagonistul decade sufleteşte, încălcându-şi principiile de viaţă. Pe parcursul nuvelei sunt prezentate semnele dezumanizării sale care conduc inevitabil către un final tragic.

   Acţiunea este plasată în vestul ţării, în Ardeal, în secolul al XIX-lea. Ea se desfăşoară pe parcursul unui an, încadrată fiind de două repere biblice: sărbătoarea Sfântului Gheorghe şi Paştele.

  Expoziţiunea nuvelei prezintă locul ales de Ghiţă pentru a se muta; descrierea lui obiectivă denotă semnele părăsirii: vechea moară are "lopeţile rupte" şi "acoperământul ciuruit de vremurile ce trecuseră peste dânsul", iar cele cinci cruci " vestesc pe drumeţ că aici locul e binecuvântat, deoarece acolo unde vezi o cruce de aceste a aflat un om o bucurie ori a scăpat altul de o primejdie". Semnificaţia benefică a crucilor (locul este creştin şi n-a fost uitat de Dumnezeu) este dublată de o prevestire tragică: celor cinci cruci li se vor adăuga şi altele, în scurt timp.

   Pentru început, câştigul cârciumarului este mulţumitor, fiind obţinut pe cale cinstită "e dat de Dumnezeu". Ghiţă se dovedeşte a fi un om harnic şi întreprinzător, urmărindu-şi cu perseverenţă scopul final, ajutat fiind de soţia sa, Ana.

  Intriga nuvelei este momentul apariţiei lui Lică Sămădăul la han. El întruchipează forţa răului care distruge treptat echilibrul familiei lui Ghiţă, culminând cu situaţia dramatică din final.

  Personalitatea puternică a lui Lică are capacitatea de a-i domina pe cei din jur; Ghiţă înţelege în scurt timp că "aci, la <Moară cu noroc>, nu putea să steie nimeni fără voia lui Lică", iar el îşi doreşte să rămână. Această situaţie determină transformarea treptată a lui Ghiţă, care, dintr-un om cinstit, ajunge să comită fapte reprobabile.

  Portretul fizic al lui Lică, conturat de către autor, prin caracterizare directă, reliefează importante trăsături morale:"un om ca de 36 de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi". Capacitatea sa de a domina este evidentă încă de la început din momentul în care şi face apariţia
la han: "- Eu sunt Lică Sămădăul!... Multe se zic despre mine[…] multe vor fi adevărate şi multe scornite". informându-i pe noii veniţi că el este stăpânul împrejurimilor, Lică  i se adresează poruncitor lui Ghiţă căruia, pentru început, ii atribuie, fără a-I consulta, rolul de informator al său; cârciumarul  va trebui să-l înştiinţeze "cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face".

  Atitudinea  Sămădăului, afişată cu ostentaţie, declanşează conflictul interior în conştiinţa lui Ghiţă. Prima sa reacţie este aceea de a se apăra de un posibil vrăjmaş: cumpără de la Arad două pistoale, îşi ia o slugă (pe Marţi) şi doi câini. Pe fondul unei profunde îngrijorări, manifestările sale exterioare se schimbă  dintr-un om deschis şi apropiat sufleteşte de familia sa , el devine “ ursuz” , irascibil, trecând uşor de la o stare la alta: "nu mai zâmbea ca înainte, ci râdea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el", "se aprindea pentru orişice lucru de nimic". Văzând, pe de-o parte, că Lică şi prietenii lui puteau consuma la han fără a plăti, dar dorind, pe de altă parte, să rămână cârciumar măcar pentru trei ani, Ghiţă ajunge chiar să regrete că are familie şi că nu poate "să-şi  pună pe un an, doi, capul în primejdie" pentru a strânge banii necesari deschiderii unui atelier de cizmărie.

   În scurt timp, cârciumarul îşi dă seama că, într-adevăr, Lică este  stăpânul locurilor şi că, în făţa lui, noul venit este complet  lipsit de apărare. Măsurile luate de el se dovedesc a fi ineficiente pentru că Sămădăul domoleşte imediat câinii achiziţionaţi pentru a se apăra. Nici banii strânşi de cârciumar nu sunt în siguranţă, pentru că Lică poate lua orice sumă din sertat  fără a-i număra, dar promiţând că îi va restitui.

  Ana intuieşte influenta malefică a noului "tovarăş" al soţului ea îl avertizează pe acesta că prietenia lor este aducătoare de mari necazuri: "Lică e un om rău şi primejdios: asta se vede ,în ochii lui, din rânjetul lui şi mai ales din căutătura ce are când isi roade mustaţa cu dinţii. E un om pătimaş, Ghiţă, şi nu e bine să te dai prea departe cu el".Spusele femeii accentuează , de fapt , bănuiala care îl macină de ceva vreme şi pe cârciumar; cu toate acestea , el nu putea renunţa la afacerile de ia han din dorinţa obsedantă de a face avere.

   Din acest motiv, el se hotărăşte să fie cât mai prietenos cu Lică, sperând astfel la sporirea rapidă a câştigurilor. Pentru ca prudenţa Anei să nu-i strice "socotelile", o împinge în braţele Sămădăulului, sperând că acesta va aprecia gestul său: "Dar năzuroasă mi s-a făcut nevasta! Joacă, muiere; parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe". Autorul, un fin observator al psihologiei umane, oferă detalii semnificative  despre reacţille personajelor sale: "[Anei] sângele îl năvălea  în obraji când el o apuca de brâu ca s-o învâriească", iar Ghiţă "fierbea în el când îl vedea faţa străbătută de plăcerea jocului". Acest moment de cumpănă pentru personajul principal anticipează dezumanizarea sa conducând acţiune  spre un final tragic al dezintegrării familiei (singura valoare  morală rămasă şi după moartea celor doi soţi).

  Ghiţă devine părtaş al nelegiuirilor lui Lică. Întâiul moment  al dezumanizării personajului este depunerea mârturiel false: deşi ştia că Lică a plecat de la han în noaptea în care arendaşul a fost jefuit, jură pe cruce că acesta "a stat toată  noaptea la cârciumă". Raţionamentul său pare de netăgăduit, întrucât personajul nu găseşte nici o ieşire din situaţia în care se află: "ori Lică ajungea să fie dovedit şi pus la pedeapsă, şi atunci nici el, Ghiţă, ca om însoţit  cu un  făcător de rele, nu putea să scape cu obrazul curat; ori Lică scăpa, şi atunci Ghiţă trebuia să se teamă de răzbunarea lui". Caracterul slab al cârciumarului, dar şi dorinţa sa de înavuţire îl conduc spre o decădere ireversibilă.

  Lică nu se teme de judecată şi, inteligent fiind, realizează că Ghită nu îl va trăda. Faptele sale reprobabile sunt rodul unor raţionamente profunde, dar şi al unei abilitaţi de netăgăduit pentru că el "ştia să-şi aleagă stăpânii şi putea să şi-i aleagă după plac". Pe de altă parte, Ghiţă alege să mintă, singura formă a sa de apărare contra lui Lică, neputând să găsească o altă soluţie de moment.

  Fondul sufletesc al cârciumarului este profund moral: el doreşte, la început, să câştige bani din muncă cinstită, şi îşi dă seama pe parcurs, că greşeşte fiind părtaş la nelegiuirile "tovarăşului" său. Lipsa tăriei de caracter îl conduce însă spre pierzanie, fără posibilitatea de a se reabilita. Remuşcările sincere denotă faptul că el rămâne, în adâncul,sufletului, un om bun care-şi iubeşte, familia şi face orice pentru a-i oferi o poziţie socială privilegiată: "Sărmanilor mei copii, voi nu mai aveaţi, cum avuseseră parinţii noştri, un tată om cinstit" sau "lartă-mă, Ano. lartă-mă cel puţin tu, că eu n-am să  mă iert cât voi trăi pe făţa pârnântului".

  O sperantă de reabilitare pentru Ghiţă este apariţia jandarmului Pintea, cel care îşi jurase că o să-l închidă pe Lică, fostul său tovarăş de tâlhărie. Cârciumarul adoptă o atitudine duplicitară: pe de o parte se aliază cu omul legii, pe de altă parte rămâne prieten cu Lică, ajungând astfel complice  la o dublă crimă (omorârea văduvei şi a copilului ei) pentru că, din nou, jură strâmb în favoarea Sămădăului. Acesta din urmă păstrează atitudinea superioară făţă de cei din jur, vorbindu-i sfidător şi provocator lui Pintea: "când mi-oi vedea eu ceafă cu ochii, atunci să ştii că încep a crede în harnicia voastră şi a mă teme de voi. Eu să fiu, măi, în locul tău, te dovedesc şi chiar dacă n-ai fi vinovat".

  Văzându-se scăpat de învinuirea de crimă, Lică i se confesează lui Ghiţă asupra împrejurărilor în care a ajuns să ucidă, recunoscându-şi implicit fapta anterioară tocmai pentru a-şi  înspăimânta interlocutorul: primul omor l-a înfăptuit pentru bani, următorul s-a produs, spune el, "ca să mă mângâi de mustrările pentru cel dintâi" şi, de atunci, a continuat să omoare din sadism recunoscând că "sângele cald e ca o boală" şi că grozavă e plăcerea de a-l lovi pe omul care te supără, de a-l lovi tare, ca să-i sfârmi, când te-a atiris c-o vorbă ori cu o privire[…]”.Intr-o manieră abilă, spusele sale au menirea de

al intimida  pe Ghiţă, iar Lică speculează, în special slăbiciunea caracterului său. Tot abuziv, acesta îl destăinuie că iubirea puternică pentru o singură femeie, este punctul slab al cârciumarului de la care i se va trage pierzania. Faptul că Ghiţă folosea banii furaţi de Lică în negoţ este aflat şi de Ana, întâmplător, ea observând că o bancnotă cu colţul rupt care aparţinea văduvei ucise se afla în sertarul lor. În acest moment îşi dă seama că soţul, cu care nu mai putea să comunice de ceva vreme, este părtaş la nelegiuirile celui de care se temea cel mai mult. Puterea banului îl schimbase total pe Ghiţă şi nici el nu putea motiva lăcomia sa fără margini: "Aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac, dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea"? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşă în spinare; nimeni mai mult decât dânsul n-ar dori să n-o aibă”.

   Orbit de dorinţa de acumulare a banilor, cârciumarul nu  pleacă de Paşte împreună cu familia de la han; el şi Ana rămân să petreacă la "Moară cu noroc", ştiind că li se va alătura şi Lică. Acesta din urmă, hotărât să scape soţul gelos de iubirea pentru o singură femeie, "o juca pe Ana de abia îi mai atingeau picioarele pământul". Faptele evidente, completate cu vorbe grele ("Tu vezi că ea mi se dă de buna voie: aşa sunt muierile") îl determină pe Ghiţă să finalizeze planul de răzbunare. Din nou nu alege cea mai bună soluţie împlinind sugestia lui Lică de a-I lăsa singur cu Ana. Sacrificând-o pe aceasta, el merge să-I caute pe Pintea pentru a-l prinde pe Sămădău cu banii marcaţi asupra sa.

    În mintea Anei apare astfel certitudinea că Ghiţă nu o mai iubeşte şi, din răzbunare, dar şi din admiraţie pentru Lică, i se dăruieşte acestuia spunând că soţul ei "nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti". În opoziţie cu Ghiţă, Lică este, într-adevăr, un caracter puternic care exercită asupra Anei, involuntar, de la început, o atracţie care înglobează dorinţe pătimaşe şi teamă; când îl vede pentru prima oară, femeia "rămâne privind ca un copil uimit [...] oarecum pierdută şi speriată de bărbăţia înfăţişării lui".

    Faptul că Ghiţă pune mai presus de iubire dorinţa de răzbunare intră în sfera anormalului, lucru recunoscut şi de Pintea: "Şi eu îl urăsc pe Lică, dar n-aş fi putut să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind”

    Paradoxal , cârciumarul îşi iubeşte soţia şi-i destăinuie planul său înainte de a o pedepsi pentru infidelitate ;

neputând suporta gândul că Ana l-a înşelat, el o înjunghie în inimă după care este împuscat de Răuţ. Ultima treaptă a dezumanizării este crima: propriile fapte îl conduc spre uciderea fiinţei care îi e cea mai dragă, înlăturând astfel şi ultima fărâmă de bunătate şi puritate pe care o mai avea. Sfârşitul este o pedeapsă meritată, o corecţie morală irevocabilă. Urmărit fiind de Pintea, Lică se sinucide violent, izbindu-se cu capul de trunchiul unui copac din orgoliu de a nu-i oferi jandarmului satisfacţia închiderii sale. Hanul este cuprins de un foc mistuitor, care purifică locul de  toate nelegiuirile petrecute acolo.

   Finalul nuvelei revine simetric la vorbele bătrânei, venită să constate tragedia întâmplată: "Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dat". Ea dă glas din nou cugetărilor aparţinând înţelepciunii populare: deşi fuseseră avertizaţi ,soarta potrivnică este deasupra voinţei oamenilor şi-i coordonează fără ca ei s-o poată schimba

   Consideraţii asupra stilului

 Stilul lui Slavici este sobru şi concis, anticalofil şi realist. Naratorul prezintă faptele cu obiectivitate, completându-le cu detalii semnificative cu privire la gândurile personajelor şi la manifestările lor exterioare (limbaj, gestică). Stilul direct şi cel indirect sunt completate de modalitatea de reproducere, la persoana a III-a, ceea ce gândesc eroii săi (stil indirect liber). Monologul interior, dialogul, naraţiune, paginile de analiză psihologica conferă tensiune dramatică fiecărui episod,amplificată permanent până la deznodământul

  Concluzii

 Criticul literar G. Călinescu afirmă că "Moară cu noroc" este "o nuvelă solidă cu subiect de roman"; ea prezintă adâncimea fondului sufletesc al omului din popor într-o manieră complexă ceea ce-i conferă statutul de capodoperă a nuvelisticii de analiză psihologică.