La ţigănci
de Mircea Eliade
Date despre autor şi operă
Mircea Eliade, scriitor interbelic, este unul dintre personalităţile române de tip enciclopedic, afirmându-se atât pe plan ştiinţific, dar şi literar. El abordează următoarele domenii de activitate: religie, istorie, lingvistică, antropologie, folclor, literatură, mitologie.
Activitatea sa literară poate fi structurată pe trei coordonate principale: epicul pur, al autenticităţii şi experienţelor trăite ("Maitreyi", "Romanul adolescentului miop", "Nuntă în cer", "Huliganii", "Întoarcerea din rai") proza fantastică cu substrat mitic ("Lumina ce se stinge" "Domnişoara Cristina", "Secretul doctorului Honigberger" "Şarpele"), fantasticul prezent în banalitatea cotidiană ("În curte la Dionis", "O fotografie veche de 14 ani", "La ţigănci")
Apariţie
Nuvela fantastică "La ţigănci" este scrisă la Paris, în 1959 şi publicată mai întâi în revista "Destin", la Madrid (1962) pentru că ulterior, în 1967, să apară în revista româneasca "Secolul XX".
Specia literară
Nuvela este o specie a genului epic, de scurtă întindere cu un fir narativ care prezintă un conflict puternic, redat într-o manieră obiectivă, între personaje bine conturate, a căror importanţă este accentuată.
Tzvetan Todorov defineşte fantasticul astfel: "ezitare cuiva care nu cunoaşte decât legile naturale pus fata în faţă, cu un eveniment supranatural". Caracteristicile acestei categorii estetice sunt: păstrarea posibilităţii de a oferi o explicaţie simplă, contradicţia dintre lumea reală şi cea fantastică este resimţită de către erou, misterul, ,inexplicabilul, inadmisibilul intră în viaţa reală.
În viziunea lui M. Eliade, în viaţa omului obişnuit coexistă două planuri: profan (al lumii comune, materiale) şi sacru (al spiritualităţii pure). Astfel, fantasticul devine o "spărtură" în lumea reală sau camuflarea sacrului în profan.
Nuvela fantastică "La ţigănci" prezintă călătoria personajul principal din profan (viaţă) către sacru (moarte), aceasta aflându-se la graniţa dintre lumea de aici şi cea de dincolo.
Tehnica narativă
La baza construcţiei subiectului se află tehnica epicului dublu: de-a lungul secvenţelor narative, planul real conţine sugestii pentru fantastic, iar planul ireal păstrează elemente din
sfera realităţii.
Semnificaţia titlului
Titlul desemnează o locaţie aparent reală ( casa ţigăncilor din Bucureştiul interbelic); în esenţă, el denumeşte un spaţiu sacru ,zonă liminală dintre viaţă şi moarte (puritatea camuflată în profan).
Construcţia subiectului
Criticul literar Sorin Alexandrescu delimitează opt secvenţe epice în nuvelă, structurate pe două planuri alternative (real şi ireal): Real (secvenţa I) -> Ireal (secvenţele II, III, IV) -> Real modificat (secvenţele V, VI, VII) Ireal->(secvenţa VIII) .Dispunerea lor respectă principiul simetriei
Episodul întâi al nuvelei fixează spaţiul desfăşurării acţiunii, Bucureştiul de altădată, o locaţie reală cu semnificaţii mitice. Mircea Eliade afirma că oraşul copilăriei sale este "centrul unei mitologii inepuizabile".
Această primă parte prezintă planul real: o banală călătorie cu tramvaiul întreprinsă de personajul principal, profesorul de pian, Gavrilescu. Elementele definitorii ale secvenţei sunt "căldura înăbuşitoare", "mirosul de asfalt topit", geamătul "metalic" al tramvaiului. Tehnica narativ a epicului dublu devine evidentă încă de la început prin câteva elemente care sugerează planul ireal. Căldura cumplită trezeşte, în memoria personajului, amintirea unei întâmplări auzite anterior, anume aventura arabă a colonelului Lawrence: "Arşiţa aceea teribilă a Arabiei l-a lovit ca o sabie . L-a lovit în creştet ca o sabie, amuţindu-l". Această amintire îl determină pe Gavrilescu să îşi închipuie că ar putea sfârşi ca şi Lawrence, răpus de căldură; este, de fapt, o presimţire a apropierii morţii.
O altă sugestie pentru planul ireal este introducerea motivului casei rău-famate: bordeiul ţigăncilor. El este adus în discuţie de către un personaj episodic, taxatorul. Îegătură cu acest loc, un bătrân exclamă: "E o ruşine! E nepermis", fără a explica despre ce e vorba. Prin aceste exclamaţii, cititorul este avertizat că acolo se petrec lucruri neobişnuite, care depăşesc sfera cotidianului.
Personajul îşi aminteşte că şi-a uitat partiturile la eleva sa Otilia Voitinovici; prin intermediul rememorării, el ia act de existenţa misterului. Coboară la prima staţie pentru a lua tramvaiul în sens invers, dar, pe parcurs, comportamentul său înregistrează o schimbare majoră. Pe fondul căldurii toride, Gavrilescu rememorează întâmplări de demult, legate de prima sa iubire, şi, călăuzit de amintiri, înaintează spre "o oază de răcoare", spre grădina ţigăncilor, umbrită de nuci uriaşi (nucul este un simbol rău-prevestitor; a dormi la umbra, acestui copac este echivalent cu apropierea morţii). Autorul pregăteşte astfel trecerea spre o altă dimensiune spaţială şi temporală, cea ireală, sacră. Obsesia căldurii inăbuşitoare îşi găseşte rezolvarea imediată prin vizualizarea grădinii spre care personajul aspiră, iar răcoarea nefirească din acest loc prevesteşte o trecere inevitabilă şi conştientă spre o altă existenţă. Gavrilescu este însă mult prea ancorat în profan pentru a intui această trecere şi se ghidează doar după aparenţe, fiind atras de umbra deasă a nucilor.
Următoarele trei episoade se desfăşoară în locul numit "la ţigănci", care aparţine planului ireal şi sugerează pregătirea iniţiatică a personajului pentru moarte. Simbolurile care domina noul spaţiu sunt neglijate de Gavrilescu, el fiind preocupat de realitatea cotidiană, singura pe care o cunoaşte. De aceea, semnele sacrului sunt permanent raportate la profan: cele trei sute de lei, ceruţi de bătrână, reprezentând vama pentru intrarea în lumea de dincolo,sunt, pentru personaj, echivalentul a trei lecţii de pian,încetarea timpului real este, pentru el, un fapt banal pus pe
seama opririi ceasului.
Bordeiul ţigăncilor reprezintă o zonă liminală între aici si dincolo, care aparţine sacrului; spaţiul şi timpul real incetează să mai existe, fiind înlocuite de coordonatele fantastice ale iniţierii în moarte. Bătrâna-vameş (amintind de miticul Cerber), trăieşte în afara timpului real: "Atunci să ştii că iar a stat ceasul..." Ea se află la frontiera dintre cele două lumi. Cele trei fete care-şi ascund identitatea (o ţigancă,o grecoaică, o evreică) simbolizează ielele, care, dacă sunt văzute de un muritor, îl trimit pe acesta în lumea de dincolo.
Jocul propus de fete (identificarea ţigăncii) este un ritual de iniţiere, la care Gavrilescu nu consimte, fiind prea puternic ancorat în lumea reală din care vine. El ratează probele iniţierii la fel cum, în viaţa de zi cu zi, ratase atât implinirea sufletească, dar şi realizarea profesională: "Şi înainte de a fi ajuns, pentru păcatele mele, un biet profesor de pian, eu am trăit un vis de poet". Refugierea în trecut este modalitatea aleasă de personaj pentru a se sustrage probelor, prezentului. Acest fapt implică o nouă probă, parcurgerea labirintului, într-o stare de incertitudine marcată prin întunericul încăperilor. Personajul, aflat între vis si veghe, parcurge acest spaţiu al iniţierii în sacru , la finalul căruia zbuciumul sufletesc atinge apogeul. Draperia în care nu este înfăşurat ca într-un giulgiu (viziunea morţii) de care nu poate scăpa este proba încercării de eliberare din profan, pe care Gavrilescu nu o trece, fiind din nou proiectat în realitate. Planul real (următoarele trei secvenţe) îi apare personajului într-o forma modificată; el nu se regăseşte în noua realitate de care ia cunoştinţă. Doamna Voitinovici nu mai locuieşte pe strada Preoteselor, eleva sa, Otilia, se măritase ,bancnotele pe care le deţine nu mai sunt valabile. Gavrilescu nu înţelege schimbarea condiţiei sale existenţiale nici după ce percepe aceste modificări nefireşti, convins fiind că totul e o neînţelegere. Punctul de maximă derută este atins în se momentul în care, ajuns acasă, află că soţia sa, Elsa,se mutase după ce soţul ei a dispărut, cu mulţi ani în urmă.
Revenirea la planul ireal (casa ţigăncilor) implică despărţirea de realitatea care îl refuză. Birjarul (tost dricar) îi conduce pe drumul către moarte. "Cortegiul funerar" trece prin locuri impuse de tradiţie, oprindu-se "în dreptul biserici” unde sunt "fel de fel de flori". Întâlnirea cu Hildegard, iubita sa din tinereţe, idealul său în plan erotic, este posibilă doar în casa ţigăncilor; ea are rolul de a-I călăuzi spre lumea cealaltă. Deşi Gavrilescu nu conştientizează ireversibila sa trecere spre moarte, ancorându-se în continuare în amintiri ale realităţii din care a făcut parte, este condus treptat de la starea de veghe către cea de visare: "Toţi visăm [ ... ]. Aşa începe. Ca într-un vis". Cei doi se îndreaptă spre pădure, simbol al unei noi existenţe de dincolo de, moarte. Finalul rămâne astfel deschis interpretărilor.
Fantasticul în nuvelă
O explicaţie simplă, aparentă a întâmplărilor din nuvelă ar fi aceea că Gavrilescu, un nehotărât din fire, ar fi produs, toate încurcăturile din planul real modificat (ar fi greşit adresa doamnei Voitinovici şi chiar propria adresă, ar fi încurcat bancnotele vechi, ieşite din uz, cu cele noi). O altă variantă ar putea fi că el şi-a imaginat aceste păţănii, naratorul insistând asupra firii sale boeme, "de artist".
În esenţă, nuvela redă confruntarea omului comun, ancorat în preocupările cotidiene, cu inexplicabilul, cu evenimentul supranatural. Personajul nu e pregătit pentru această nouă experienţă şi de aceea trecerea către moarte devine anevoioasă. Conştientizarea schimbării se petrece abia după ratarea probelor impuse la casa ţigăncilor,în momentul în care realitatea pe care el o cunoştea este modificată. Datorită parcurgerii unei noi experienţe, Gavrilescu şi-a pierdut locul pe care-l deţinea în spaţiul profan , semn că el nu mai aparţine realităţii. Aceste fapte, de care cititorul ia cunoştinţă odată cu personajul, conturează, misterul, inexplicabil, care nu poate fi rezolvat decât prin moartea protagonistului (trecerea simbolică prezentată sub forma călătoriei onirice spre pădure).
Concluzii
Nuvela fantastică "La ţigănci" reprezintă o transpunere artistică a concepţiilor filosofice ale lui Mircea Eliade:”camuflarea" sacrului în profan şi suprapunerea celor două planuri, care generează misterul, inadmisibilul. De fapt, experienta protagonistului este o alegorie a trecerii sufletului către moarte.
