Romanul

Ion

                                        de Liviu Rebreanu

  Date despre autor şi operă

  Liviu Rebreanu, întemeietorul romanului românesc modern, se afirmă literar în perioada interbelică. Debutează în 1912, cu volumul de nuvele intitulat "Frământări". Proza scurtă conţine adevărate nuclee epice pentru creaţiile ample ulterioare: "Răfuiala", "Proştii", "Catastrofa", "Itic ?Ştrul dezertor". Romanele sale au fost clasificate în trei categorii sociale ("Ion", "Răscoala", "Crăişorul, "Gorilă"), psihologice ("Pădurea spânzuraţilor", "Ciuleandra", "Adam şi Eva", "Jar"), romanul poliţist "Amândoi". Ca dramaturg, scrie trei piese

   Apariţie

 Romanul "Ion" apare în anul 1920; prima să variantă însă datează din 1913 şi fusese intitulată "Zestrea", constituind un proiect abandonat, dar reluat ulterior, în urma unei atente documentări. Imediat după publicarea lui, romanul se bucură de aprecierea criticii literare, în special pentru faptul, că reprezintă prima creaţie obiectivă din literatură română, respectând principiul sincronismului, enunţat de Eugen Lovinescu.

   Geneză

 La baza amplei creaţii romaneşti, se afla trei fapte de viaţă, dar şi o documentare atentă în ceea ce priveşte problematica ţărănimii atât în literatura română, cât şi în cea universală.

Punctul de pornire are un fundament puternic ancorat în realitate: un ţăran tânăr, inteligent şi harnic  i se plânge autorului de lipsa pământului, observarea gestului impresionant al unui ţăran de a săruta pământul, păţaniile unei tinere, alungată şi de tată, şi de iubit.

    Continuând tradiţia creaţiilor romaneşti remarcabile (romanele "Ciocoii vechi şi noi", de Nicolae Filimon, "Mara" de Ioan Slavici    "Ciclul Comăneştenilor" de Duiliu Zamfirescu) Rebreanu preia din literatură universală formule literare consacrate: de la Zola, se inspiră în ceea ce priveşte notele naturaliste ale zugrăvirii personajului (exagerarea trăsăturilor realiste ale acestuia), formula  realist-obiectivă  în descrierea umanităţii este de inspiraţie balzaciană, iar creaţia lui Tolstoi reprezintă un model pentru zugrăvirea ciclică a vieţii şi pentru tehnica narativă a planurilor paralele.

   Specie literară

Opera literară "Ion" este un roman tradiţional, obiectiv, social, realist. Romanul este o specie a genului epic, de  mare întindere, cu personaje numeroase, cu o acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri narative, cu un conflict puternic.

  Romanul  de tip tradiţional are următoarele trăsături: complexitatea acţiunii şi numărul mare de personaje, obiectivitatea (naratorul se limitează la prezentarea imparţială  a evenimentelor, fără a se implica în acţiune), omniscientă (perspectivă narativă de tip demiurgic, realizată prin utilizarea persoanei a treia), ubicuitatea (perspectivă  narativă prin care se descriu realităţi simultane), unicitatea perspectivei, preferinţa pentru crearea de tipuri, caractere,previzibilitatea, istorismul (autorul oferă date exacte despre ansamblul existenţei personajelor). Romanul conţine, de asemenea, şi elemente de modernitate, precum analizarea in detaliu a psihologiei personajului principal.

Trăsăturile care încadrează romanul printre creaţiile realiste sunt: inspiraţia din realitate, prezentarea veridică a evenimentelor , obiectivitatea , înfăţişarea individului ca produs al societăţii din care face parte, descrierea minuţiosă, stilul impersonal, anticalofil (fără figuri de stil) preferinţă pentru personaje tipice (dominate de o trăsătură  pregnantă de caracter). Adoptând maniera realistă de a scrie, Rebreanu se ghidează după definiţia dată de Stendhal romanului: "Romanul este o oglindă purtată de-a lungul unui drum. Câteodată ea reflectă cerul albastru, altă dată noroiul din băltoacele de la picioarele dumneavoastră”

Temă

Deşi tratează o temă deja abordată în literatura română  anume problematica ţăranului român într-o societate dominată de supremaţia bunurilor materiale, romanul se  remarcă prin originalitate, depăşind maniera sămănătoristă  a prezentării vieţi rurale sub aspect idilic.

Compoziţie. Tehnici narative

Principala tehnică narativă pe care se bazează romanul este simetria compoziţională. Creaţia are două părţi, "Glasul pământului" şi "Glasul iubirii", fiecare dintre ele fiind alcătuită din şase capitole, la final adăugându-se capitolul-concluzie, Întreaga acţiune se desfăşoară între două coordonate precizate de titlurile capitolelor: "Începutul" şi "Sfârşitul". În debutul romanului se prezintă drumul care, din şoseaua centrală, merge către satul Pripas, pentru ca, la final, acesta să iasă din sat pentru a se reuni cu drumul principal.

O altă tehnică narativă utilizată este cea a planurillor paralele sau intersectate; principalele planuri prezintă viaţa  ţăranului român de la începutul secolului al XX-lea (destinul lui lon) şi existenţa intelectualităţii rurale (reprezentată de familia învăţătorului Herdelea).

Prin intermediul tehnicii narative cinematografice, naratorul descrie minuţios drumul, satul, horă; imaginile ample de perspectivă sunt ulterior particularizate surprinzând, în detaliu, amănunte semnificative. Astfel cititorul , introdus treptat în lumea ficţiunii , ia cunoştinţă  asupra datelor esenţiale ale noului univers.

    Tehnica anticipaţiei conferă un caracter previzibil acţiunii. AstfeI, toponimele rău-prevestitoare de la începutul romanului ("Râpele Dracului", "Cişmeaua mortului"), ca şi conflictul de la horă între Ion şi George, anticipează răfuiala finală şi sfârşitul dramatic al personajului.

    Construcţia subiectului

 Nucleul epic al romanului se regăseşte în nuvelă rebreniană "Răfuiala", în care Tănase Ursu, un ţăran foarte sărac, este omorât de către flăcăul voinic şi bogat, pe nume Toma Lotru, pentru că Rafila, deşi s-a măritat cu acesta din urmă, îl iubeşte în continuare pe Tănase. Nuvela schematizează conflictul erotic din romanul "Ion".

Subiectul are o construcţie sferică, bazată pe simetria început-final. Cele două părţi conţin în titlu două laturi complementare ale personaIităţii eroului central (obsesia de a poseda cât mai mult pământ şi iubirea, căreia nu i se poate împotrivi decât aparent).

  lnceputul romanului are în centru metafora drumului; drumul face legătura între realitate şi universul ficţionaI. El este tânăr, sprinten în căutarea destinaţiei, reprezentând primul "personaj" cu care cititorul ia contact: "drumul alb [ ... ] urcă întâi anevoie până ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted [ ... ], coteşte brusc pe sub Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline." La finaşul romanului, acelaşi drum este surprins la o altă vârstă, în momentul ieşirii din sat, "ca o panglică cenuşie în amurgul răcoros".

  Odată introdus în lumea fictiunil, cititorul este familiarizat cu cadrul desfăşurării acţiunii prin descrierea detaliată a satului (cu ulile şi case), dar fără personaje. Ca şi marii romancieri ai literaturii universale, Rebreanu concentrează intreaga colectivitate rurală într-o singură locaţie: curtea casei văduvei lui Maxim Oprea , unde se  desfăsoară hora  duminicală. Surprinderea cinematografică a lumii rurale conţine observaţii asupra conflictelor sociale din cadrul ei. Astfel, în timp ce tinerii joacă pe ritmul unei "Someşane" cântată de mai bine de un ceas, iar femeile şi copiii privesc admirativ, bărbaţii înstăriţi s-au retras într-un loc mai ferit pentru a discuta despre "treburile obştei". Naratorul comentează impulsul lui Alexandru Glanetaşu, un ţăran sărac şi marginalizat de colectivitatea sătească, de a discuta şi el cu "bogătanii": "Pe de lături, ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea Alexandru Glanetaşu, dornic să i se amestece în vorbă, sfiindu-se să se vâre între bogătaşi". Fiul său însă, Ion, personajul central al cărţii, va învinge temerile tatălui, provocând o dramă de proporţii epopeice.

   Intriga romanului este anticipată de conflictul de la horă între Ion şi George; cei doi tineri fac parte din clase sociale diferite: Ion este foarte sărac, dar harnic şi priceput, George este cel mai înstărit flăcău din sat. Identificând sărăcia cu lipsa de demnitate şi cu privarea de un statut social pe care este sigur că îl merită, Ion şi-o doreşte de soţie pe Ana, fata lui Vasile Baciu, promisă lui George. Disputa dintre cei doi este o înfruntare între două orgolii puternice.

  La sugestia lui Titu Herdelea, Ion găseşte modalitatea de a-l "sili" pe Vasile Baciu să i-o dea pe Ana de soţie, fapt care constituie intriga romanului şi conturează principalul conflict desfăşurat pe două coordonate: exterior (dintre Ion şi viitorul socru) şi interior (între "glasul pământului" şi "glasul iubirii").

  Ion este un tânăr isteţ şi harnic, dar care suferă din pricina sărăciei. Singura avere a familiei, câteva loturi de pământ care fuseseră zestrea Zenobiei, au fost înstrăinate de tatăl său, un mare amator de rachiu. Ion muncea de dimineaţă până seara pământul rămas. Încă de copil, el părăseşte şcoala, chiar dacă învăţătorul Herdelea remarcă isteţimea lui, tocmai pentru că dorea "să fie veşnic înfrăţit cu pământul". Lucrând cu râvnă, reuşeşte să păstreze ceea ce ie rămăsese, fàrâ a mai înstrăina mica lor avere, căci, comentează naratorul, "unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. lar pământul îl era drag, ca ochii din cap."

  Singura soluţie de a ieşi din impasul sărăciei şi de a-şi câştiga locul privilegiat în cadrul colectivităţii este dobândirea pamântului prin căsătorie. Deşi o iubeşte pe Florica, cea mai frumoasă, dar şi cea mai săracă fată din sat, o părăseşte pentru Ana, cea care "avea locuri şi case şi vite multe". Flăcăul constată că fericirea conjugală nu se poate clădi doar pe sentimentul iubirii: "Dragostea nu ajunge în viaţă... dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia. Şi indată ce zicea aşa, se pomenea cu gândurile după Ana."

  La dorinţa de a se remarca din punct de vedere social se adaugă şi trăsăturile sale de caracter: ambiţia, orgoliul, instinctul de a poseda cât mai mult pământ, dorinţa  de răzbunare împotriva unei soarte nedrepte, naratorul mentionând toate aceste mobiluri psihologice: "lubirea pământului I-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmai într-o hotărâre pătimaşa: trebuie să aibă pământ, trebuie. De atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă."

  La horă se înfiripă gândul lui Ion de a intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, prin căsătorie cu fiica acestuia, Ana, râvnită de un flăcău bogat, pe nume George Bulbuc. Se conturează astfel conflictul principal al romanului, intre lon şi Vasile  Baciu şi unul dintre conflictele secundare, între lon şi George, căci dorinţa flăcăului urmărită atent, într-o gradaţie ascendentă, devine obsesie şi se împlineşte cu ajutorul uneia dintre cele mai importante calităţi ale personalităţii sale, anume perseverenţa. "Glasul iubirii" este astfel umbrit de, "qlasul pământului", pentru că lon confundă nevoia de dragoste  pentru o femeie cu patimă mistuitoare a posesiunii.

Dorinţa lui pătimaşă, dusă până la extremă, îl dezumanizează, trăsăturile sale îşi pierd treptat umanitatea şi calitătile (isteţimea, perseverenţă, tăria de caracter, hărnicia) degenerează în defecte.

  Astfel , el poate fi încadrat în tipologia arivistului ( ca şi Dinu Păturică sau Julien Sorel ). Ştiind foarte bine ce îşi doreşte şi primind sugestia lui Titu Herdelea asupra modalităţii de al "sili" pe Baciu să i-o dea pe Ana de soţie, el obţine doar parţial ceea ce râvnea de atâta timp, căci viitorul socru e precaut şi nu-i oferă toate pământurile drept zestre pentru  fată. Întrucât Ion nu se mulţumeşte cu puţin, se răzbună pe Ana, cea care, de la început joacă rolul victimei.

  Nunta lui Ion cu Ana reprezintă momentul în care cele două "glasuri" se întâlnesc; în sufletul flăcăului se naşte îndoiala izvorâtă dintr-un moment de slăbiciune, realizând că, împreună cu pământurile, trebuie să o ia şi pe fata urâtă de lângă el, în timp ce Florica, "druşca întâi", e mai frumoasă ca oricând. Gândul de a fugi cu aceasta din urmă este dictat de sentimentele sale pentru ea, totuşi raţiunea îl cenzureză imediat: "Şi să rămân tot calic... pentru o muiere!... Apoi să nu mă trăznească Dumnezeu din senin?"

    Ajuns în posesia pământurilor, atitudinea sa faţă de cei din jur se schimbă, devenind ostentativă: "De altfel şi fată de  săteni caută să-şi arate greutatea pe care i-o dădea  simţământul bogăţiei. Pe uliţa umbla cu paşii mai mari şi cu genunchii îndoiţi. Vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic  numai de pământ şi de avere." Ca o compensaţie pentru suferinţă acută cauzată de sărăcie, el afişează cu mândrie  noul statut social pe care crede că-I merita cu prisosinţă. Faptul că a primit ceea ce consideră că i se cuvine este, pentru el, împlinirea unui act justiţiar prin îndreptarea unui destin care l-a nedreptăţit.

  Punctul culminant al romanului şi momentul în care cele două "glasuri" se confundă este scena sărutării pământului. În construcţia subiectului, ea reprezintă totodată o anticipare a finalului său tragic, a contopirii cu pământul care îi este atât de drag. EI confundă glia, aflată în întregime în posesia lui, cu o persoană, cu femeia iubită, care trebuie să-i aparţină în întregime: "Dorea să simtă lutul sub picioare, să i se agaţe de opinci, să-i soarbă mirosul, să-şi umple ochii de culoarea lui îmbătătoare." Imposibilitatea împlinirii erotice alături de Florica generează  o pasiune imensă şi nefirească pentru  ceea  ce şi-a dorit de mic; obsesia pământului substituie nevola de afecţiune: "Mirosul acru, proaspăt şi roditor îi ,aprindea sângele [ ... ], luă în mână un bulgăre şi-I sfărâma intre degete cu o plăcere înfricoşată."

     Gestul de a săruta pământul este o manifestare anormală, personalitatea sa depăşind sfera realismului, fiind încadrată naturalismului: "Apoi încet, cucernic fără să-şi dea seama,se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior
rece, ameţitor' Înfrăţirea cu lutul îl conferă statutul mult răvnit de stăpân absolut, prin împlinirea unei obsesii
mistuitoare; personajul capătă astfel dimensiuni epopeice: “Se vedea acum mare şi puternic ca un uriaş din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori .Şi pământul parcă se clătina, se închina în faţa lui."

   Epuizând energia erotică în împlinirea patimei pentru pământ, Ion o tratează pe Ana ca pe un obiect, un mijloc de obţine  ceea ce şi-a dorit dintotdeauna. Destinul ei nefericit dovine tragic după căsătorie. De mică, a rămas orfană de mama, fiind singurul copil al lui Vasile Baciu care a supravieţuit. Deşi tatăl se îngrijeşte de ea, nu este capabil să-i ofere afecţiunea de care are nevoie. Ion i se pare a fi o compenşaţie  pentru ceea ce i-a lipsit, simţindu-se măgulită de atenţia acestuia, dar nebănuind adevărata lui natură. Căsătoria care, la început, i se pare a fi o binecuvântare, devine cu timpul un prilej de dezamăgire. Nici atunci când naşte un copil nu obţine de la Ion afecţiunea dorită, pentru că acesta nu simte decât milă şi repulsie pentru ea.

   Romanul este şi din acest punct de vedere naturalist, prozentând semne de violentă conjugală, dar şi supredimensionând destine fără salvare. Sinuciderea Anei este anticipată de observaţii minuţioase asupra morţii cârciumarului Avrum şi a celei a lui Dumitru Moarcăş, la care femeia este martoră. Ea găseşte în sinucidere o salvare din cercul  vicios al propriului destin.

  După moartea soţiei , Ion e preocupat doar de păstrarea averii pe care o obţînuse cu greu de la socrul său, care, la rândul lui, devenise bogat tot datorită zestrei obţinuta prin căsătorie; spre deosebire de ginerele său însă, el îşi iubeşte  consoartă care întruchipa averea, fiind un parvenit care nu  depăseşte sfera umanului. lon îşi dă seama că singurul mijloc de a păstra averea este copilul Petrişor, dar acesta  moare şi, după îndelungi dispute, pământul rămâne totuşi în administrarea tatălui, dar, în caz de deces, va rămâne Bisericii.

    Imediat după ce îşi satisface dorinţa pătimaşă de posesie, lon realizează că ea nu poate substitui iubirea adevărată, ajungând, prea târziu, la o remarcă plină de înţeIepciune, "Ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e drag pe lume nu-i al tău!". Florica, fata pe care o iubeşte în continuare, se căsătorise cu George Bulbuc, al cărui orgoliu de a-I face pe lon să sufere este pe deplin satisfăcut. Dar tocmai pentru că şi în punct de vedere erotic lon manifestă aceeaşi voinţă puternică se întâlneşte pe ascuns cu aceasta. Pedeapsa  pentru tot răul produs celor din jur nu poate fi decât una capitală: George îl răpune cu câteva lovituri de sapă sub ferestrele Floricăi.

    Drama morţii sale premature este sporită şi de afirmaţia medicului care constată decesul: "A fost un om ca oţelul! Putea să trăiască o sută de ani!"; apoi "Ion fu coborât în pământul care i-a fost prea drag" (anormal de drag).

   În paralel cu planul care urmăreşte destinul tragic al lui Ion, naratorul prezintă viaţa intelectualităţii rurale, reprezentată de preotul  loan Belciug şi de familia învâţătoruIui  Zaharia Herdelea; cei doi sunt exponenţii a  două instituţiii foarte respectate în cadrul colectivităţii, dar nu ezită să-ş1 dispute supremaţia, prestigiul, influenţa asupra  tăraniIor. Deşi sunt vechi prieteni, preotul şi învăţătoruI ajung  duşmani de moarte, îşi fac reproşuri şi se ameninţă, pentru ca, spre finalul romanului, să se împace din nou.

  Şi în cazul intelectualilor de la sate, căsătoria este privită ca fiind o afacere în care primează zestrea. Fata cea mare a  lui Herdelea, Laura, deşi este îndrăgostită de Aurel Ungureanu, se mărită cu George Pintea pentru că acesta nu pretinde părinţilor zestre. Protestul ei iniţial se transformă în resemnare alături de viitorul preot; ea reface astfel destinul mamei sale, într-un alt timp, ca şi Ghighi, sora mai mică, cea care se mărită cu Zăgreanu, noul învăţător din Pripas.

    Criticul literar Alexandru Piru afirmă că Titu Herdelea intruchipează "propriul roman al tinereţii" lui Rebreanu. El este  un tânăr cu înclinaţii artistice şi fire boemă, aflat într-o permanentă căutarea a sinelui. Îl admiră pe Ion pentru perseverenţa să şi şi-ar dori el însuşi să fie perseverent. Neputând găsi împlinirea nici pe plan afectiv, nici social, el hotărăşte să treacă Munţii Carpaţi, părăsind Transilvania. În romanul "Ion", el face legătura între cele două planuri piricipale, pentru ca, în "Răscoala", tot el să joace rolul martorului la revoltă colectivă generată de dorinţa ţăranilor de  a avea pământ.

  Ampla  creaţie romanescă prezintă un întreg univers, dominat de iubire şi patimă, dezvoltând energii umane surprinse  în diferite ipostaze, conturând o frescă socială a începutului  de secol al XX-lea. Finalul său sintetizează meditativ dramele individuale prezentate de-a lungul subiectului: "Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, aIţii le-au luat locul. Peste  zvârcolirile vieţi i vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. SuferinţeIe, patinille, năzuinţeIe, mari sau mici, se  pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări  plăpânde 'într-un uragan uriaş." Cazul particular, reliefat  prin prezentarea destinelor individuale, se contopeşte cu generalul, întocmai cum drumul iese din sat şi „se pierde în şoseaua mare fără început”

  Personajul Ion

 Ion Pop al Glanetaşului, personajul principal al romanului, intruchipează tipul arivistului, care îşi pierde treptat latura umană drept pentru care calităţiIe sale se transformă în defecte. Personalitatea sa este integral subordonată dorinţei obsedante de a poseda cât mai mult pământ; pentru atingerea acestui ţeI, ţăranul nu ţine cont de cei din jur, ci îl foloseşte fără nici o remuşcare. După ce dobândeşte ceea ce îşi dorea, se simte neîmplinit, căutând să strice echilibrul  unei familii nou formate, numai pentru că el nu poate fi fericit  decât alături de Florica.

    În legătură cu acest personaj, critica literară exprimă păreri contradictorii. Eugen Lovinescu afirmă că "Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteIigenţă ascuţită."; George Călinescu emite  următoarea opinie: "Ion nu este decât o brută, căreia şiretenia îl ţine loc de deşteptăciune." Multe dintre scenele, romanului certifică faptul că lipseşte o gândire raţională profundă, cu toate acestea personajul e caracterizat de o formă primară de isteţime cu ajutorul căreia alcătuieşte  planuri pentru a-şi atinge scopurile urmate cu perseverenţă.

   În reIaţiiIe cu cei apropiaţi, se remarcă egoismul firii sale, punând de fiecare dată pe primul plan binele personal, fără a-i păsa de ceiIalţi.

   Pe parcursul romanului, cititorul asista la dezumanizarea  sa treptată, atingând cote maxime la moartea soţiei, a copilului, dar şi în momentul în care se împrieteneşte cu George pentru a se putea apropia de Florica.

Moartea lui lon este o pedeapsă meritată, dar şi un final  inevitabil, faptele lui reprobabile strângându-se în juru-i şi conducându-l spre epuizarea ireversibilă a energiei sale. Orgoliul şi patima personajului sunt cauza singurei omucideri din Pripas.

  Consideraţii asupra stilului

  Din punct de vedere stilistic, Rebreanu alege maniera de exprimare realist-obiectivă, refuzând exprimarea subiectivă; în legătură cu exprimarea frustă, anticalofilă, autorul însuşi afirmă: "De altfel cred că e mai uşor a scrie frumos decât a exprima exact. Poate că nu e o simplă întâmplare ca toţi cretorii mari de viaţă s-au mulţumit să scrie bine şi au neglijat  floricelele stilistice[…]Expresia exactă îţi cere mai multă  zbuciumare: <cuvântul ce exprimă adevărul>'.

   Formula inovatoare a realismului rebrenian se bazează pe obiectivitate în crearea de tipuri umane independente, detaşate de subiectivitatea celui care scrie.

  Concluzie

 "Apariţia lui <Ion> a fost privită aproape de unanimitatea criticei ca o dată în istoria literaturii române contemporane şi ca prima mare creaţie obiectivă". (Eugen Lovinescu)