Jocul ielelor
de Camil Petrescu
Date despre autor şi operă
Camil Petrescu aparţine perioadei interbelice a literaturii române; el este întemeietorul romanului modern de tip subiectiv. Activitatea sa literară este vastă, abordând toate cele trei genuri: epicul (volumul de nuvele "Turnul de fildeş", romanele "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", "Patul lui Procust", "Un om între oameni"), dramaticul ("Jocul ielelor", "Act veneţian", "Suflete tari", "Danton" ş.a.), liricul (volumele "Versuri. Ideea. Ciclul morţii", "Transcendentalia"). Camil Petrescu promovează, de asemenea, ideea de înnoire a literaturii, teoretizând elementele noii estetici a creaţiei în volumele de eseuri "Teze şi antiteze", "Modalitatea estetică a teatrului", "Husserl - cu o introducere în filozofia fenomenologică", "Doctrina substanţei". Creatorul Camil Petrescu aduce o contribuţie remarcabilă la dezvoltarea literaturii naţionale, prin originalitatea manierei de a scrie, realizând sincronizarea acesteia cu operele literare
Geneză. Apariţie
Prima variantă a dramei "Jocul ielelor" datează din 1916 şi izvorăşte din dezgustul pe care i l-a provocat autorului bătaia cu flori de la şosea, o parodiere nereuşită a bătăliei de la Verdun. În 1945-1946 este refăcută şi publicată în ediţia "Teatru", alături de alte opere dramatice.
Temă
Ideea centrală a piesei este drama cunoaşterii absolute. Dacă în romanele sale, ipostazele auctoriale (Gheorghidiu sau Ladima) eşuează în ceea ce priveşte perfecţiunea în iubire, în piesa de teatru se dezvoltă tema dreptăţii absolute, valoare în care crede cu tărie protagonistul Gelu Ruscanu.
Specie literară
Drama este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, care dezvoltă un conflict puternic între date contradictorii ale realităţii şi care are un final grav, îndemnând la meditaţie.
Drama de idei este un tip de drama de factură eseistică în care se prezintă înfruntarea între teze, luând aspect de dezbatere; ele sunt schematice, acţiunea este redusă în favoarea prelungirii dialogurilor. Cămil Petrescu neagă totuşi valoarea estetică a dramei de idei, preferând denumirea de dramă de conştiinţa "Teatrul nu este şi nu poate fi altceva decât o întâmplare cu oameni... Teatrul de idei e o nesfârşită confuzie. Ideile trec, oamenii rămân Viaţa e mai cuprinzătoare decât Ideea".
Operele sale sunt totodată drame absolute, autorul mărturisind liric: "Eu sunt dintre acei / Cu ochi halucinali şi mistuiţi lăuntric / Cu sufletul mărit / Căci am văzut idei" ("Ideea").
Semnificaţia titlului
Titlul este o metaforă la care face referire personajul Penciulescu: "Trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească şi vede în luminiş, în lumina lunii, ielele goale şi despletite, jucând horă. Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la ele. Ele dispar şi el rămâne neom. Ori cu fata strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului. Nu mai poate coborî pe pământ".
Pornind de la tradiţia populară a întrupării nefaste a spiritelor rele la miez de noapte, autorul asociază ielele cu "ideile pure", cu nostalgia perfecţiunii, absolutului. Jocul ideilor îl prinde în mrejele sale pe Ruscanu, care nu se mai poate salva.
Construcţia subiectului
Piesa este structurată pe două planuri: Utopia, reprezentat de Gelu Ruscanu şi Realia, planul celorlalte personaje. Ea are trei acte, împărţite în tablouri şi scene, marea parte a acţiunii desfăşurându-se în redacţia ziarului "Dreptatea socială", al cărui director este eroul principal.
Conflictul fundamental al dramei se poate reduce la o înfruntare între teze: ideea de dreptate absolută, pentru care militează Ruscanu, şi dreptatea comună, a compromisurilor de orice fel, la care aderă celelalte personaje, dintre care se remarcă Şerban Saru-Sineşti.
Acţiunea începe în luna mai a anului 1914, anunţând o campanie de presă, iniţiată de Gelu Ruscanu împotriva ministerului Justiţiei, anume Sineşti acuzat că, în urmă cu şapte-opt ani, o asasinase pe bătrâna Manitti pentru a-i distruge testamentul şi a-şi însuşi astfel banii şi bijuteriile acesteia. Gelu, care fusese, în trecut, amantul Mariei Sineşti, primise de la aceasta o scrisoare în care i se relatau faptele grave, comise de soţul ei. Pentru că Sineşti ajunge reprezentantul cel mai de seamă al dreptăţii, conducând Justiţia, Ruscanu se simte dator să facă public adevăratul caracter al ministrului, neputând accepta ca un criminal şi delapidator să aibă o poziţie atât de înaltă în stat.
Pentru a-l convinge pe directorul "Dreptăţii sociale" să renunţe la demascarea să, Sineşti recurge la un amplu şantaj sentimental. Promite, mai întâi, eliberarea din temniţa a lui Petre Boruga, membru al partidului comunist din care făcea parte şi Gelu, condamnat la 15 ani de închisoare pentru grevă şi pentru că pălmuise un procuror. Ruscanu e impresionat de drama familiei Boruga, de copilul care îşi aştepta tatăl acasă, dar şi de soţia care se hotărâse să divorţeze pentru a-şi reface viaţa, deşi îşi iubea foarte mult soţul. Totuşi, el nu poate renunţa la campania de presă, cu toate că e sfătuit de colegii de partid să o facă pentru a salva o familie de la destrămarea inevitabilă.
Sineşti o trimite la redacţie pe Irena, mătuşa lui Gelu pentru ca aceasta să-i dezvăluie adevărul despre moartea lui Grigore Ruscanu,cel pe care fiul îl luase drept model de corectitudine şi despre care 5lia că a murit într-un accident de vânătoare. Om politic (deputat) şi avocat cu reputaţie, acesta avea o slăbiciune pentru jocul de câni şi, în momentul în care pierde o sumă de bani foarte mare, e nevoit să deturneze fonduri de la o Societate de avocatură pentru a-şi achita datoria. Sineşti era atunci secretarul Societăţii şi, pentru a nu întina onoarea deputatului, pune la loc banii delapidaţi, urmând ca Grigore Ruscanu să-i plătească, în rate, suma datorată. Deşi Gelu este înmărmurit la aflarea unor adevăruri care îi detronau idealul, nu poate renunţa la ideea de dreptate absolută; amână totuşi, cu o zi, publicarea scrisorii.
Vizita lui Şerban Saru-Sinesti la redacţie aduce noi destăinuiri despre Grigore Ruscanu, menite să-l determine definitiv pe Gelu să suspende campania de presă. Tânărul află că tatăl său se sinucisese cu revolverul adus de iubita să, o actriţă vulgară, pe nume Nora lonescu. La dezonoarea socială se adaugă şi eşecul erotic, deoarece aceasta era hotărâtă să-l părăsească, ştiind că e ruinat şi nu o mai poate întreţine.
În conştiinţa lui Gelu se conturează astfel, treptat, un conflict puternic între dorinţa de a se face dreptate la modul absolut şi constatarea că şi dreptatea presupune o serie de compromisuri pe care ei nu ie poate accepta. Cercul vicios se strânge în jurul lui: publicarea scrisorii ar însemna dezonoarea publică a memoriei tatălui său, nepublicarea ei ar duce la compromisul de a considera un criminal şi un delapidar reprezentantul absolut al Justiţiei. Dilema nu poate fi rezolvată decât prin moarte: refăcând destinul tragic al tatălui său, Ruscanu se sinucide cu revolverul adus anterior de Maria.
Gelu Ruscanu este personajul principal al dramei de idei "Jocul ielelor"; el reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptat, aflat într-o permanenta căutare a absolutului, aparţinând aceleiaşi categorii spirituale în care se încadrează Ştefan Gheorghidiu şi George Demetru Ladima (personaje din romanele camilpetresciene) sau Andrei Pietraru şi Pietro Gralla (eroi reprezentativi ai operelor dramatice).
Esenţa dramei trăite de Ruscanu derivă tocmai din propriile trăsături de caracter, care conturează un om superior, deosebit, condamnat să trăiască în lumea comună ale cărei valori se bazează pe compromisuri. Gelu e caracterizat în mod direct de Praiada astfel: "A avut trufia să judece totul... S-a depărtat de cei asemeni lui, care erau singurul lui sprijin... Era prea inteligent pentru ceea ce voia el. Pentru ceea ce năzuia el să înţeleagă, nici o minte omenească nu a fost suficientă până azi... L-a pierdut orgoliul lui nemăsurat".
Portretul lui Gelu alcătuit de autor, în didascalii, reliefează, de asemenea, trăsături ale unui caracter unic: "Gelu e un bărbat ca de 27-28 de ani, de o frumuseţe mai curând feminină, cu un soi de melancolie în privire [ ... ]. Priveşte totdeauna drept în ochi pe cel cu care vorbeşte şi asta-i dă o autoritate neobişnuită".
Evoluţia eroului de-a lungul dramei are două etape: încrederea totală în ideea de dreptate absolută şi conştientizarea crudului adevăr, anume ca dreptatea gândită la modul absolut e o iluzie.
În discuţiile cu cei din jur, Gelu îşi susţine cu tărie punctul de vedere, justiţia reprezentând pentru el instantă supremă în faţa căreia toţi indivizii sunt egali: "Noi urmărim legea pură şi ideea de dreptate însăşi. Legea asta este în noi. Dreptatea
asta nu are privilegiaţi."
Accentuând ideea că "dreptatea individuală nu poate trece înaintea dreptăţii tuturor", nu poate accepta decât ca pe o abatere gravă de la normele moralităţii faptul că Sineşti e reprezentantul absolut al Justiţiei, deşi a ucis şi a delapidat. Dovedind luciditate şi perseverenţă îi aduce acestuia (lui Sineşti) argumente logice conform cărora nu poate fi absolvit
de vina pe care o are: "Dumneata ai putea accepta ideea unui cerc pătrat?... său gândul că doi şi cu trei fac şase? Ei bine, aşa nu pot eu suporta faptul că dumneata eşti ministrul Justiţiei! AI Justiţiei însăşi.
Verticalitatea caracterului său îl obligă pe Gelu să facă publice faptele reprobabile pe care le cunoaşte să lupte cu îndârjire în numele adevărului. Politician versat şi abil, Şerban reuşeşte, prin şantajul sentimental, să îl facă pe Gelu să se îndoiască de modelul său în viaţă, sperând că acest fapt îl va conduce către un compromis: muşamalizarea lucrurilor grave comise de actualul ministru, în schimbul păstrării neîntinate a amintirii tatălui său.
Când realizează că dreptatea absolută în care crede cu tărie este doar o iluzie, Ruscanu conştientizează că trăieşte drama imposibilităţii de a se împlini spiritual prin afirmarea netăgăduită a ideilor în care crede: "Câtă luciditate, atâta existenţă şi deci atâta dramă".
Prins în jocul ideilor pure, el nu acceptă compromisul şi se sinucide într-un moment de luciditate provocat de îndelungi frământări ale conştiinţei.
Concluzie
Camil Petrescu este întemeietorul dramei de idei în literatura română şi, totodată, creatorul unui tip de personaj complex, intelectualul care trăieşte iluzia perfecţiunii, relevând o latură superioară a fiinţei umane - nostalgia absolutului.
