Meşterul Manole
de Lucian Blaga
Date despre autor
Lucian Blaga este un poet modernist, ca şi Tudor Arghezi şi Ion Barbu şi aparţine perioadei interbelice a literaturii. Afirmând că "Destinul omului este creaţia", el este o personalitate de tip enciclopedic a culturii române, cu o contribuţie marcantă atât în domeniul literar, cât şi pe plan filozofic. Publică volume de versuri ("Poemele luminii", "Paşii Profetului", "în marea trecere", "Laudă somnului", "La cumpăna apelor", "La curţile dorului", "Nebănuitele trepte"), piesele de teatru ("Meşterul Manole", "Tulburarea apelor", "Cruciada copiilor
Apariţie. Tema. Surse de inspiraţie
Drama "Meşterul Manole" a apărut în anul 1927, având premieră în 1929; ea valorifică unul dintre cele patru mituri fundamentale ale spiritualităţii româneşti, anume jertfă pentru creaţie (mitul estetic). Acesta a fost exprimat artistic în aproximativ 170 de variante de baladă populară, dintre care cea mai cunoscută este culeasă de Vasile Alecsandri şi publicată în 1852, sub titlul "Monastirea Argeşului", accentuându-se importanţa laturii estetice (construirea unei biserici - monument arhitectonic) a personalităţii poporului român.
Specia literară
Drama este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri care dezvoltă un conflict puternic între date contradictorii ale realităţii şi care are un final grav, îndemnând la meditaţie.
"Meşterul Manole" este o dramă modernă, în care se produce refacerea mitului folcloric al jertfei pentru creaţie ajungându-se până la demitizarea situaţiei iniţiale. Sacrificiul în numele ridicării unei biserici este extins către semnificaţiile sale generale: orice creaţie durabilă implică jertfă. Drama se mută la nivelul conştiinţei personajului, care întruchipează creatorul de geniu. Conflictul exterior datorat surpării zidurilor este dublat de conflictul interior între bine şi rău. Piesa prezintă astfel înfruntarea între teze, luând aspect de dezbatere (dramă de idei).
Construcţia subiectului
Cele cinci acte ale piesei prezintă două planuri: cel ai omului comun şi planul creatorului din perspectiva acţiunii şi a conştiinţei. Mitul jertfei pentru creaţie este asimilat şi regândit, înglobând elemente specifice expresionismului (regăsirea esenţelor umane, idealul reîntoarcerii la spiritul primar, nelinIştea existenţială, personaje simbolice).
Piesa debutează direct cu intrigă, anume cu motivul surpării zidurilor. Manole încearcă să găsească o explicaţie logică pentru misterul prăbuşirii repetate a constricţiei sale: "Cine-mi dărâmă zidurile?" Frământările sale sunt însă ineficiente atâta timp cât va căuta răspunsul pe calea raţională el este pus în situaţia omului primordial, nevoit să intuiască adevărurile absolute.
Încă de la început, stareţul Bogumil îi sugerează soluţia salvatoare, anume necesitatea jertfei: "Sufletul unui om clădit în zid ar ţine laolaltă încheieturile lăcaşului până-n veacul veacului". Totuşi, creatorul nu înţelege cine-i cere sacrificiul uman: "Jertfa aceasta de neînchipuit cine-o-cere? Din lumină Dumnezeu nu poate s-o ceară, fiindcă e jertfă de sânge, din adâncimi puterile necurate nu pot s-o ceară fiindcă jertfa e împotriva lor". Dilema lui Manole constă în iraţionalitatea crimei: "Marele Anonim nu poate aproba omorârea unui om, iar Diavolul nu poate consimţi la construirea unui lacăt sfânt". Un răspuns la aceste frământări îl oferă acelaşi personaj straniu, Bogumil, al cărui nume aminteşte de doctrina religioasă, bogumilismul, conform căreia binele şi răul, Dumnezeu şi Satana conlucrează: ",Şi dacă întru veşnicie bunul Dumnezeu şi crâncenul Satanail sunt fraţi? Şi dacă îşi schimbă obrăzarele înşelătoare că nu ştii când e unul şi când e celălalt? Poate că unul slujeşte celuilalt..."
Reacţia lui Manole este aceea de răzvrătire, ameninţând "în toate părţile", deopotrivă spre cer şi pământ. Conflictul din conştiinţa să ia amploare, aflându-se în situaţie-limită în care, pe de o parte, era imposibil să renunţe la menirea să de artist de geniu, iar pe de altă parte, împlinirea acesteia era imposibilă fără sacrificiu "Lăuntric, un demon strigă: Clădeşte! Pământul se-mpotriveşte şi-mi strigă: jertfeşte!"
Cunoscând conflictul din conştiinţa soţului ei, Mira vine să aducă "seninătate" şi "lumină" printre meşteri şi să împiedice jertfirea lui Găman, personaj straniu, "duh al pământurilor", "zmeu bătrân", "figură ca de poveste", cel care visează că sprijină pe umeri zidurile Bisericii sau că accepta, precum lisus Cristos, sacrificiul de a fi clădit în ziduri. Găman este omul primordial, eliberat de raţiune, trăind din revelaţii, iar scena în care el şi Mira întruchipează pământul, respectiv biserica devine simbolică, anticipând finalul: "Tu eşti pământul marele, eu sunt biserica - jucăria puterilor!"
Drama destinului pentru Manole se conturează odată cu venirea Mirei, moment în care el trebuie să aleagă între menirea să de a crea, manifestată ca un "demon lăuntric", şi iubire şi puritate omenească. Creatorul nu poate abdica de la patima de a reprezenta frumosul: "a mea a fost patimă, eu am fost al patimă" şi ia hotărârea definitivă: "biserica se va ridica". Cuvintele pe care el le adresează Mirei ascund condiţia tragică a propriului suflet: "De-atâtea ori ai fost căprioara neagră când suiai drumul la noi. De-atâtea ori ai fost izvor de munte, când coborai de la noi. Acum eşti aici încă o dată: nici căprioară, nici izvor, ci altar. Altar viu între blestemul ce ne-a prigonit şi jurământul cu care I-am învins". Cele trei simboluri prin care ea este definită: "căprioară", "izvor", "altar" înglobează sensul destinului său, ea fiind o sursă pură a vieţii, al cărui suflet va ţine zidurile bisericii laolaltă.
Zidirea este prezentată, în tonalităţi sobre, ca având valenţele unui joc al iubirii, al creaţiei, al morţii. Mira acceptă jocul cu seninătate şi încredere, iar Manole, renunţând la atributele sale umane, este creatorul pregătit pentru înfăptuirea idealului său: "Încruntarea s-a sfârşit. Acum începe partea luminei". Jertfirea are o tentă ritualică: "Zvârliţi tencuiala pe coapse şi os / Să-nchidem viaţa în zidul de jos [...] / Var şi cărămidă, / Zi şi noapte, / Pământ şi moarte".
Condiţia umană însă îl copleşeşte pe Manole, asociind imaginea Mirei cu "vaerul" din zid. Este un moment de maxim tragism în care el îşi neagă înfăptuirea pentru că dragostea pentru soţia sa este mai puternică şi de aceea doreşte să dărâme zidurile ca s-o elibereze dar e împiedicat de meşteri: "Nimic nu mai vreau! Nimic! Totul să se dărâme! Vaerul! Vaerul! Nici acum nu-I auziţi?[ ... ] Eu v-am legat, eu vă dezleg. Nu mai vreau minune, nu mai vreau nimic. Pe ea din piatră o vreau! Loc!"
Boierii şi călugării îl acuză de crimă, când Vodă vine să vadă construcţia grandioasă. Manole însă e "singur", "deasupra bisericii" şi pare că sufletul său fusese şi el pietrificat: "Undeva s-a oprit un vânt / Undeva a contenit un glas / Străini suntem în mare singurătate şi-n veşnică pierdere." Fără credinţă 5i smerenie "de parcă s-ar certa cu cerul", Manole trage clopotul cel mare şi apoi se aruncă în goi. Moartea este ca o eliberare, o proiectare a creatorului în absolut. În urma sa, meşterii şi-au pierdut definitiv "rostul": "Doamne, ce strălucire aici şi ce pustietate în noi"; ei rămân însă în viaţă (spre deosebire de baladă populară în care mor încercând cu disperare să se salveze) pentru a vesti lumii întregi miracolul creaţiei.
Manole, personajul central al piesei, îmbină două coordonate esenţiale: latura umană şi geniul creator, efemerul şi eternitatea. Apelând la raţiunea sa superioară, el trăieşte drama neputinţei de a înţelege datorată "cenzurii transcendente" fixată de Marele Anonim.
Soluţia jertfei, sugerată de Bogumil, sporeşte conflictului interior care nu poate fi rezolvat pe cale logică. Sacrificarea propriei sotii este un act de devotament suprem pentru menirea să artistică. "Patima" de a crea îi defineşte personajului natura superioară. Latura profund umană îns regretă sacrificiul propriului suflet dând naştere gesturilor disperate. lubirea pentru Mira (nume provenit din verbul "a se mira", care denotă inocenta ei, sau din substantivul "mir", obiect sfânt) este mai puternică decât împlinirea prin creaţie, pentru ca ea întruchipa însăşi viaţa artistului. Moartea lui este simbolică: spiritul creatorului se identifica celui care ţine zidurile bisericii.
Concluzii
"Meşterul Manole" este considerată "o piesă arhetip pentru dramaturgia lui Blaga" şi înglobează două mari teme: drama creaţiei şi drama cunoaşterii, căci "creaţia e o formă de cunoaştere". (Elisabeta Munteanu)
