Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război
de Camil Petrescu
Date despre autor şi operă
Cămil Petrescu aparţine perioadei interbelice a literaturiii române; el este întemeletorui romanului modern de tip subiectiv. Activitatea sa literară este vastă, abordând toate cele trei genuri: epicul (volumul de nuvele "Turnul de fildeş” romanele "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", "Patul . lui Procust", "Un om între oamerii") dramaticul ("Jocul ielelor", "Act veneşian", "Suflete tari" "Danton" ş.a.), liricul (volumele "Versuri. Ideea. Ciclul morţi"Transcendentalia"). Cămil Petrescu promovează, de asemenea, ideea de înnoire a literaturii, teorizând elementele noii estetici a creaţiei în volumele de eseuri "Teze şi antiteze", "Modalitatea estetică a teatrului", "Husserl
- cu o introducere în filozofia fenomenologică", "Doctrina substanţei".
Creatorul Cămil Petrescu aduce o contribuţie remarcabilă la dezvoltarea literaturii naţionale, prin originalitatea manierei de a scrie, realizând sincronizarea acesteia cu operele literare intrate în universalitate.
Repere teoretice
În articolul "Nouă structură şi opera lui Marcel Proust", autorul corisideră depăşită formula estetică a prozei tradiţionale de tip balzacian, optând pentru cea de tip modern, proustian.
Naratorul traditional omniscient şi omniprezent prezintă doar "o propunere de realitate", pe când naratorul modern, utilizând tehnica autenticităţii, redă realitatea însâşi. Preferă astfel relatarea la persoana întâi a unor experienţe trăite care conferă date subiective (un punct de vedere personal) asupra felului în care percepe fiecare personaj - ipostază a eului real ceea ce îl înconjoară: "Să nu scriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu [ ... ]. Asta-i singură realitate pe care o pot povesti [ ... ]. Dar aceasta-i realitatea conştiinţei mele, conţinutul psihologic [...]. Din mine insumi, eu nu pot ieşi […] Eu nu pot vorbi onest decât la persoana ]ntâi."
În romanele camil-petresciene, coordonatele modernismului sunt următoarele: perspectiva narativă subiectivă (unică sau multiplă), folosirea persoanei întâi, autenticitatea (de factură gidiană), timp prezent şi timp subiectiv (trecut al amintirii), lipsa cronologiei, utilizarea memoriei (voluntare, involuntare), a introspecţiei şi a analizei psihologice, anticalofilismul.
Apariţie. Temă
Romanul "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" este publicat în 1930 şi prezintă drama intelectualului lucid confruntat cu două experienţe capitale: iubirea şi războiul.
Specie literară
Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu personaje numeroase, cu o acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri narative, cu un conflict puternic .
"Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" este eu roman modern de tip subiectiv. Perspectiva narativă este unică şi scrierea se constituie ca o confesiune (la persoana întâi) a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu, care este şi narator. Se prezintă două coordonate temporale: prezentul frontului (Gheorghidiu este sublocotenent şi luptă în Primul Război Mondial) şi timpul subiectiv, al memoriei (amintirea poveştii de iubire pe care a trăit-o cu Ela). Autoanaliza la care recurge personajul este lucidă şi raportează individul atât la experienţa iubirii, cât şi la cea a războiului. Firul epic nu respectă cronologia: prezentarea întâmplărilor de pe front este întreruptă de amintirea poveştii de dragoste.
Compoziţie
Romanul are două păli care descriu aventura cunoaşterii absolute prin intermediul unor experiente-limită: iubireii şi războiul. În vreme ce prima parte narează fapte care aparţin în totalitate ficţiunii, a doua parte porneşte de la date autobiografice (Cămil Petrescu a luptat pe front, fiind ofiţer al armatei române). Liantul dintre cele două părţi este conştiinţa unică a naratorului, Ştefan Gheorghidiu.
Construcţia subiectului
lnceputul confesiunii prezintă întâmplări de pe frontul românesc, surprinse în mod critic de către narator, care,în primăvara anului 1916, se află concentrat pe Valea Prahovei, ca sublocotenent în armata română. O discuţie care are Inr, la popotă t şi dezbate un fapt divers apărut în presă, declanşează memoria involuntară a personajului-narator, prin intermediul căreia sunt aduse în prezent , principalele momente ale poveştii sale de iubire, care aparţine trecutului.
Faptul că un bărbat care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat de către tribunal stârneşte reacţii diverse, prilej cu care sunt prezentate diferite opinii despre o problemă, considerată de Gheorghidiu o chestiune de importanţă majoră. Căpitanul Dimiu susţine că "nevasta nu trebuie să-şi facă de cap", in vreme ce Corabu e intrigat de faptul că soţul înşelat alesese pedeapsa capitală ("Cu ce drept ucizi o femeie care nu te mai iubeşte?”) iar Floroiu se remarcă drept un apărător al fericirii individuale, pentru că, spune el "dreptul la dragoste e sfânt" şi de aceea nu trebuie , condamnată femeia care îşi caută împlinirea sufletească.
Atitudinea lui Gheorghidiu, care intervine vehement şi pătimaş în discuţie , relevă modul său unic de a gândi: "Acei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt” Concepţia sa originală asupra iubirii, simţită la modul absolut, este dezvoltată cu ajutorul rememorării proprie experienţe. Readucerea în prezent a faptelor care ,aparţin trecutului prin intermediul amintirii este un proces de căutare a "timpului pierdut" în vederea regăsirii de sine.Gheorghidiu rememorează monografic iubirea să pentru Ela, prezentând minuţios toate fazele prin care trece acest sentiment unic.
Confesiunea debutează sub semnul incertitudinii: "Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală. [ ... ] Dar dacă nu e adevărat că mă înşală?" Sentimentul iubirii se naşte din orgoliu, naratorul mărturisind că se simţea "măgulit" de atenţia acordată de cea mai frumoasă studentă" de la Litere. Imaginea Elei, încă vie în amintirea să, este descrisă în mod direct astfel: "Cu ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar, cu neastâmpărul trupului tânăr, cu gura necontenit umedă şi fragedâ, cu o inteligenţă care irumpea [...] era de altfel un spectacol minunat", întruchipând idealul feminin pentru tânărul Ştefan.
Începutul relaţiei lor poate fi identificat cu refacerea cuplului primordial bazat pe "dragoste absolută". Atât Ela, cât Ştefan se regăsesc unul în celălalt înir-un mod unic, de parcă sufletele lor pereche s-au căutat de la începuturile lumii, iar regăsirea dintre ele marchează o stare de graţie a fericirii eterne. Femeia iubită devine, pentru Gheorghidiu, întruparea prototipului feminităţii, corespunzând întocmai nevoii sale sufleteşti: "Simţeam eu că femeia aceea era a mea în exemplar unic: aşa că eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii şi aveam să pierim la amândoi".
Episodui moştenirii strică însă echilibrul fericirii în cuplu pentru că Ştefan constată cu stupoare că Ela este atrasă progresiv de viaţa mondenă, încercând să schimbe existenţa lor de până atunci. Acest nucleu epic de roman tradiţional, balzacian integrat confesiunii este menit să semnaleze adevărata natură individuală a protagoniştilor. Unchiul avar al lui Gheorghidiu, pe nume Tache, îl lasă acestuia o avere considerabilă, pe care noul posesor, o consideră o povară pentru că, la fel ca şi tatăl său care murise, nu avea „noţiunea banului". Fire boemă care trăieşte din plăcerile spirituale, Ştefan e ironizat de un alt unchi, Nae Gheorghidiu, reputat om de afaceri: "Cu Kant ăla al dumitale şi cu, Schopenhauer nu faci în afaceri nici o brânză. Eu sunt mai deştept ca ei când e vorba de parale". Naratorul pătrunde astfel într-o lume care-i provoacă repulsie, pe care nu o înţelege şi de care simte nevoia să se ferească. Totuşi descoperă cu stupoare că Ela este foarte interesată de moştenire, vorbind cu naturaleţe despre chestiuni financiare mărturiseşte astfel cu un profund regret, care constituie fundamentul dezamăgirilor ulterioare: "Aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare [ ... ]. Mă cuprindea o nesfârsită tristeţe văzând că nici femeia asta, pe care o credeam aproape suflet din sufletul meu, nu înţelegea, că poşi să lupţi cu îndârjire şi fără cruţare pentru triumful unei idei, dar în acelaşi timp să-ţi fie silă să te frămânţi pentru sumă, fie ea oricât de mare".
Diferenţă majoră între ceea ce credea Ştefan despre Ela, şi ceea ce era ea în realitate strecoară în sufletul îndrăgostitului îndoială, observată minuţios în drumul ei către certitudine. Etapa mondenă a vieţii de cuplu debutează sub semnul ironiei amare: "Am devenit şi mondeni!" şi continuă, printr-o acumulare de fapte care cu timpul o detronează pe Ela de pe treapta idealizată pe care se afla la început "angrenajul de lux", renunşarea la vechii prieteni, observal asupra vestimentaţiei "la modă", cercurile noi frecventaţi, Înstrăinarea acesteia faţă de Ştefan capătă astfel proporţi catastrofice, soţul dezamăgit mărturisind: "viaţa mi-a devenit curând o tortură continuă".
Mobilurile eşecului său erotic, identificat cu ratarea cunoaşterii absolute, sunt analizate lucid şi minuţios, transformându-se în neîmpliniri spirituale care duc inevitabil spre o stare de neIinişte prelungită. Excursia la Odobeşti, înreprinsă la invitaţia verişoarei Anişoara, o reprezentantă a mondenităţii, adaugă un nou motiv de meditaţie pentru Ştefan, anume dacă Ela e capabilă sau nu să îl înşele cu un anune domn G., căruia îi acordă o atenţie nefiresc de mare: „În cele trei zile cât am stat la Odobeşti, am fost ca şi bolnav . "Îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă".Gelozia sa excesivă, chiar dacă nu se fundamentează pe dovezi concrete, macină îndelung sufletul bărbatului şi este în prilej de analiză a fiecărui detaliu în speranţa conturării unei concluzii.
Urmează o perioadă dificilă în viaţa de cuplu, marcată de certuri şi împăcări succesive; pentru Ştefan, imaginea femeii iubite oscilează între ipostaza angelică (femeia unică, affletul său pereche) şi cea demonică.
Neputând să discearnă între cele două ipostaze, măcinat în continuare de incertitudini, Ştefan se înrolează voluntar trecând de la experienţa eşuată a iubirii la aceea a înfruntări directe cu moartea. Întors de pe front, având încă întipărite în minte ororile războiului, el realizează că trebuie să pună capăt frământărilor erotice, mult prea neînsemnate faţă de drama colectivă la care luase parte.
Decide să se despartă definitiv de Ela , femeia careintruchipează eşecul cunoaşterii absolute prin iubire , adresându-i acesteia o întrebare simplă ,pe un ton detaşat:”Ascultă , fată dragă , ce-ai yi ce tu dacă ne-am despărţi ?” În mod simbolic îi lasă soţiei “tot trecutul”, toate amintirile şi frământările anterioare , pregătit pentru a începe p viaţă nouă , în cautarea altor experienţe majore.
Jurnalul de campanie concretizează viziunea individului asupra dramei pe care o generează lupta nedreaptă între forţe inegale. Gheorghidiu se înrolează din dorinţa, pe de-o partea de a scăpa de obsesia neîmplinirii erotice , iar pe de altă parte , pentru a acumula o nouă experienţă capitală , în legătură cu acest fapt , el însuşi mărturiseşte :N-aş vrea sa existe pe lume o experineţă definitivă de la care să lipsesc”
Renunţând la maniera eroică încetăţenita de a prezenta războiul, Gheorghidiu îl descrie ca pe un carnagiu oribil,din punctul de vedere al intelectualului al cărui unic ţel este acela de a scăpa cu viaţa. Experienţa luptelor alternează cu reveniri la drama erotică, întărindu-i convingerea că, într-adevar e e Ela îl înşalàâă. Venind pe neaşteptate de pe front şi negâsindu-şi soţia acasă, Ştefan este cuprins de o deziluzie cumplită prezentată minuţios: "S-a făcut în mine un pustiu imens,ca un nucleu de dureri". Ulterior, găseşte, printre câni, un bilet
din care află că, în noaptea respectivă, ea dormise la Anişoara. Altă dată, când i se oferă o permisie, merge la
Câmpulung pentru a o întâlni, dar atitudinea glacială a femeii dă naştere unor noi frământări ("o nouă întărire a bănuieli că, sunt înşelat"), mai ales că, pe străzile oraşului, îl vede întâmplător pe domnul G, iar ea îl roagă să treacă o parte din bani pe numele ei. Hotărăşte să-i omoare pe amândoi, dar este obligat să se întoarcă la regiment.
Drama războiului devine însă copleşitoare, umbrind neîmplinirile din plan sentimental. Experienţa luptei pentru eliberarea Transilvaniei, ocupată de trupele austro-ungare este trăită la intensitate maximă. Haosul general, "bâlciul de oameni", "viziunea miilor de morţi, a uraganului de obuze, a trupurilor zvârlite în aer" compun imaginea terifiantă a unei lupte inumane. Gheorghidiu se simte mult mai apropiat de tovarăşii de front, pe care nici nu-i cunoştea foarte bine decât de propria mamă, care îl acţionase în juştie pretinzând o parte din avere. Scene memorabile şi înfioràtoare se succed prin faţa ochilor săi în momentul în care batalionul condus de el este luat prin surprindere de inamici. Soldatul Marin Tuchei rosteşte neîntrerupt , "ca un
blestem", aceleaşi vorbe: "Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu", iar un altul, deşi capul i-a fost retezat de un obuz, aleargă în continuare, din reflex, într-o scenă tragică şi grotească în acelaşi timp.
Se creează astfel o prăpastie imensă între cei de pe front martori la oroarea colectivă, şi cei de acasă, care se
mulţumeau să comenteze detaşat evenimentele. Fiind rănit, Gheorghidiu se întoarce la vatră total schimbat, capabil să renunţe la frământările trecutului; de aceea, se desparte de Ela printr-un gest de mărinimie sarcastică, lăsându-i "absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi de la lucruri porsonale la amintiri. Adică tot trecutul".
Ştefan Gheorghidiu, protagonistul romanului, care este şi naratorul lui, consemnează, în mod subiectiv, experienţa oprie în raport cu două coordonate esenţiale ale existenţei: iubirea şi războiul. El întruchipează tipul intelectualului lucid, ,aflat într-o căutare asiduă a absolutului.
Omul superior aspiră la iubirea ideală, alături de femeia unică, predestinată sufleteşte a-i fi alături: "Căutam o identificare şi o verificare a eului meu… Nu m-aş fi putut realiza adecât într-o dragoste absolută". Dezamăgirea pe plan erotic derivă din faptul că Ela, soţia sa, este prototipul femeii comune, neputând astfel să suplinească nevoia de perfecţiune afectivă pe care el şi-o doreşte. Deşi aceasta nu reprezintă o voce în roman, faptele sau opiniile ei rămânând necunoscute cititorului pentru că sunt prezentate parţial aşa cum le percepe Gheorghidiu, există suficiente indicii incriminatorii.
Gelos peste măsură şi având un orgoliu nemăsurat, personajul analizează permanent şi minuţios povestea sa de iubire. Reflexiv şI hipersensibil, el accentuează latura drimatică a ceea ce percepe şi, astfel, aventura cunoaşterii absolute prin iubire eşuează. Dezamăgirea generează o concepţie originală şi dramatică asupra celui mai profund sentiment uman: "O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie... Trebuie timp şi trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obişnuieşti să-ţi placă femia fără de care mai târziu nu poţi trăi”.
Deziuzia izvorăşte, de asemenea, din imposibilitatea permanentizării fericirii erotice. Dacă, la început, cei doi alcătuiesc un cuplu perfect în care nu lipseşte completarea sufletească şi afecţiunea, ulterior se produce un dezechilibru generat de apariţia moştenirii lăsate de unchiul Tache. Nefiind o fire practică, ci mai degrabă un filozof genial ,Ştefan eşuează în afaceri ceea ce aduce cu sine ie dezaprobare din partea Elei. Aceasta dovedeşte veleităţi practice, în discuţiile despre bani, fapt care, pentru Gheorghidiu, reprezintă un indiciu al lipsei de feminitate.
Nepotrivirea dintre ei este evidentă atunci când aceastii îl sugerează soţului, un om foarte puţin preocupat de ţinuta vestimentară, că ar trebui să se îmbrace "la modă” Intelectualul modest care trăieşte din bucuriile spiritului nu poate gusta distracţiile mondene, chiar dacă Ela le include în planurile lor zilnice; ele reprezintă doar un bun prilej de analiză şi introspecţie, care accentuează diferenţele dintre soţi.
Deşi Ştefan simte că Ela este a lui "în exemplar unic" reprezentând sufletul - pereche, este incapabil de a c accepta integral, cu calittţi şi defecte, preferând să construiască, la nivel imaginar, o Ela perfectă, o variantă feminină a sa; cum realitatea nu se potriveşte idealulrii personajul îşi conturează propria dezamăgire, cu luciditaie "Câtă luciditate, atâta conştinţă, câtă conştinţă, atât., pasiune şi deci atâta dramă." Gheorghidiu participă la război tot din orgoliu (se înrolează voluntar pentru că intuieşte că frontul reprezintă o experienţă unica pe care nu o poate rata). Într-un moment în care gelozia ajunsese o obsesie chinuitoare, nouă aventură îl salvează temporar de conştientizarea neîmplinirii în iubire .Sensibilitatea să excesivă determină frică să teribila de moartea, pe care o simte că-I pândeşte la tot pasul. Cu toate acestea, el este solidar cu tovarăşii de front, pentru că îi uneşte aceeaşi suferinţă.
Schimbarea radicală a comportamentului său, manifestată la întoarcerea în Bucureşti, rezultă din conştientizarea dramei colective care primează în raport cu cea individuală. Indiferenţa este doar aparentă, pentru că firea să labilă va cunoaşte, probabil, un nou eşec, în scurt timp.
Stefan Gheorghidiu e un personaj memorabil care dezvoltă o manieră originală de a gândi, întruchipând omul
care trăieşte într-o lume dominată de mediocritate
care trăieşte într-o lume dominată de mediocritate
Consideraţii asupra stilului
Romanul este conceput ca o confesiune a eroului central şi de aceea principalul mod de expunere este monologul interior bazat pe introspecţie. Stilul este anticalofil, Camil Petrescu declarându-se împotriva abuzului de imagini artistice preferă prezentarea concretă, autentică, sinceră a ceea ce simte sau a ceea ce se întâmpla cu personajul său.
Concluzii
Apariţia romanului modern de tip subiectiv " Ultima noapte dragoste, întâia noapte de război" contribuie în mod substanţial la dezvoltarea literaturii române în sincronism cu literatura universală.
