Comedia

O scrisoare pierdută

                                                                      de Ion Luca Caragiale

   Date despre autor şi operă

 lon Luca Caragiale este unul dintre cei patru mari clasici români, cunoscut îndeosebi ca dramaturg. El scrie patru comedii ("O scrisoare pierdută", "O noapte furtunoasă", "D-ale carnavalului", "Conul Leonida fată cu Reacţiunea") şi o dramă ("Năpasta"), nuvele ("O făclie de Paşte", "În vreme de război", "Două loturi", "Păcat" ş.a.), povestiri ("Calul dracului", "Kir lanulea", "La hanui lui Mânjoală" ş.a.), "Momente şi schiţe" ("Vizită...", "D-I Goe...", "Un pedagog de şcoală nouă", "Bubico" ş.a.).

  Apariţie

 "O scrisoare pierdută", a treia din seria celor patru comedii scrise de autor între 1878 şi 1885, este capodopera sa, reprezentată pentru prima oară pe scenă, la Teatrul Naţional din Bucureşti, pe data de 13 noiembrie 1884.

  Genul şi specia literară

 Genul dramatic cuprinde operele literare destinate reprezentării scenice. Fiecare dintre ele este alcătuită din scene, care marchează intrarea sau ieşirea unui personaj ori schimbarea locului acţiunii, şi acte, compuse din mai multe scene. Autorul prezintă indirect gândurile cu ajutorul personajelor  care comunică între ele, dialogul determinând înaintea acţiunii. Cel care scrie, intervine direct doar în indicaţiile scenice (didascalii).

  Comedia  este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, care provoacă râsul prin surprinderea unor moravuri sociale sau situaţii umane, având un final fericit şi un rol moralizator.

  Opera literară "O scrisoare pierdută" înglobează modaIităţiIe de realizare a comicului: de situaţie, de caractere, de limbaj, de nume. Comicul este o categorie estetică având drept efect râsul  provocat de contrastul între aparentă (ceea ce par a fi personajele ) şi esenţă (ceea ce sunt ele de fapt).

  Tema

  Ideea centrală a piesei este dorinţa de parvenire  manifestată pe fondul luptei pentru putere în vederea

desemnării  unui candidat pentru Adunarea Constituantă, în anul 1883.

  Semnificaţia titlului

  Titlul este sugestiv şi desemnează obiectul de şantaj, anume scrisoarea, care poate ajunge o armă politică atât în privincie (capitala unui judeţ de munte), cât şi la centru. O banală scrisoare amoroasă devine un bun de preţ pentru oricine o găseşte. Ea este mereu "pierdută", semn că  niciunul nu e demn de puterea pe care aceasta i-o conferă şi întoarce, până la final, la "andrisant".

  Construcţia subiectului

  Piese este alcătuită din patru acte pe parcursul cărora conflictul dramatic se amplifica treptat. Punctul său de pornire constă în aspiraţia lui Nae Caţavencu, lider a unei fracţiuni independente, desprinsă din partidul de
guvernământ, de a câştiga alegerile parlamentare, în ciuda faptlui  că Tipătescu şi Trahanache îl susţin pe Farfuridi. La acest conflict principal se adaugă şi conflicte secundare cum ar fi apariţia cetăţeanului turmentat, iritarea cuplului comic Farfuridi-Brânzovenescu, depeşa cu numele lui Dandanache, evoluţia inversă a grupurilor adverse.

  Actul I

  Expoziţiunea  piesei prezintă două personaje: Ştefan Tipătescu, prefectul unui oarecare judeţ de munte, şi Ghiţă Pristanda, poliţaiul oraşului. Cel dintâi este foarte intrigat de ceea ce citeşte în ziarul "Răcnetul Carpaţilor", al cărui proprietar este rivalul politic Nae Caţavencu. Articolul citit cu glas tare acuză guvernul care lasă respectivul judeţ  în ghearele unui vampir". Autoritatea prefectului este evidentă şi contrastează cu slugărnicia lui Pristanda, care-I aprobă aproape la fiecare replică, deşi uneori nu înţelege ("ce-i aia bampir?"). Atitudinea sa umilă produce chiar nonsensul, alăturând cuvântul "curat", constituit ca un tic verbal aprobator, chiar şi cuvântului "murdar".

    Tipătescu se calmează şi e dispus să asculte în continuare "istoria de aseară"; întrucât Ghiţă începe să se vaite de bugetul familiei sale numeroase, prefectul îi aminteşte că n-a fost cinstit şi "a tras condeiul" la arborarea steagurilor din oraş. Lamentaţiile poliţaiului: "Famelie mare, renumeraţie mică, după buget" sunt sancţionate de vigilenţa stăpânului: "dacă nu curge, pică... Las' că ştim noi!".

   Intriga piesei este introdusă sub forma unei întâmplări banale: Pristanda, cu o seară înainte, s-a oprit să asculte la ferestrele casei lui Nae Caţavencu, acolo unde se adună opozanţii  politici ai prefectului. Stăpânul casei le spune celorlalţi că are o scrisorică prin care îl poate compromite pe "bampir". Trasul cu urechea e întrerupt de un chibrit aprins, aruncat pe fereastră în direcţia lui Pristanda.

  Desfăşurarea  acţiunii. După ce Tipătescu iese din cameră, Ghiţă meditează la greaua "misie de poliţai", ghidându-se după vorbele soţiei: "pupă-l în bot, şi-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând". Se gândeşte apoi la situaţia privilegiată a stăpânului său, caractezzându-l direct şi succint: "Conu Fănică: moşia-moşie, foncţia-foncţie, coană Joiţica - coană Joiţica: trai neneaco , cu banii  lui Trahanache". Chiar acesta e cel care-i întrerupe sirul gândurilor, intrând revoltat în încăpere, vorbind de "soţietatea coruptă" şi de cei care se ghidează după "enteres". Ajunge  astfel la vorbele fiului său plecat la studii: "unde nu e moral, acolo  e corupţie, şi o societate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!, formulare care denotă o gândire plată, superficială.

     Într-o manieră caracteristică omului atins de senilitate, uzând mereu de ticul verbal al amânării ("ai puţintică răbdare"), Trahanache îi comunică prefectului că se află la Caţavencu o scrisoare de amor de la Tipătescu pentru Zoe, soţia lui Zaharia Trahanache. Într-un limbaj de o familiaritate scandaloasă, o cheamă pe aceasta la el: "vino tu, la cocoşelul tău care te adoră ca totdeauna şi te sărută de o mie de ori". Deşi sotui o declară o "plastografie", un fals, amândoi sunt foarte marcaţi de eveniment; prefectul devine chiar violent în exprimare: "Îl împuşc! îi dau foc!", declarându-se un apărător al onoarei lui Zoe. Trahanache, îrigrijorat şi el de reacţia soţiei, ii sugerează totuşi să fie diplomat şi să aibă "puţintică răbdare".

   Zoe, care ascultase întreaga discuţie, este foarte supărată, nu atât pentru că aflase soţul său, ci pentru că scrisoarea urma să fie publicată, ceea ce ar fi însemnat compromiterea sa iremediabilă. Prin şantaj, Caţavencu urmăreşte să fie susţinut de partidul de guvernământ condus de Trahanache pentru a ajunge la Cameră. Farfuridi, candidatul susţinut de acelaşi partid, îl bănuieşte pe Trahanache de trădare şi, împreună cu docilul Brânzovenescu, vin la prefect să se lămurească: "trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi".

     În timp ce în scenă se află Tipătescu şi Zoe, apare cetăţeanuI turmentat care pătrunde sub aparenţa întrebării: "eu cu cine votez?", dar care Iămureşte drumul scrisorii: după ce Zoe o pierde, el o găseşte, dar e surprins de Caţavencu în timp ce o citea şi este invitat "la o ţuica". Adormind din cauza băuturii, uită de scrisoarea care ţi e sustrasă de Caţavencu.

    Ghiţă aduce veşti de la adversar, care pretinde în schimbul scrisorii "ori o mie de poli, ori deputăţia". Trahanache se dovedeşte în acest moment cel mai abil, anunţând că a găsit nişte acte falsificate de Caţavencu, şi propunând să răspundă şi ei tot printr-un şantaj.

  Actul al II-lea

  Neîncrezători în Tipătescu şi Trahanache, cei care, cred ei, îl vor propune pe Caţavencu, Farfuridi şi Brânzovenescu trimit o depeşă la Bucureşti în care-şi acuză liderii de trădare. Când ajung la semnarea telegramei, Farfuridi demonstrează din nou capacitatea intelectuală redusă: "Trebuie să ai curaj, ca mine! trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă!".

    La ordinul lui Tipătescu, Pristanda îl arestase pe Caţavencu, având grijă să scotocească peste tot în căutarea scrisorii, dar fără nici un rezultat. Zoe este foarte supărată pentru închiderea şantajistului cu care vrea să discute, sperând într-o rezolvare amiabilă a conflictului. Presiunea devine şi mai mare atunci când Zoe citeşte în "Răcnetul Carpaţilor" că, în numărul de a doua zi, se va publica "o interesantă scrisoare sentimentală a unui înalt personaj din localitate către o damă de mare influenţă". Se hotărăşte să sprijine candidatura lui         Caţavencu, încercând să-l convingă şi pe Tipătescu prin atitudini contradictorii: plânge, leşină,  dar e şi autoritară, rostind cu femitate: "Da, îl aleg eu. Eu  sunt pentru Caţavencu în sfârşit cine lupta cu cu Caţavencu lupta cu mine...", deşi femeia nu avea drept de vot, dar avea influenţă asupra solului său.

Caţavencu este adus din arest de către Ghiţă pentru a  vorbi cu Zoe; deşi Tipătescu, cel care-l  întâmpina, îi spune  că nu-I doreşte ca deputat, Zoe rămâne la fel de fermă: "eu  te aleg, eu şi cu bărbatul meu". La rugăminţile şi farmecul amantei ("Poţi fi tu duşmanul liniştii mele? (...) Fănică!") prefectul cedează: "Domnule Caţavencu, eşti candidatul, Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia... prin urmare şi al meu! Poimâine eşti deputat!...".

  Cetăţeanul turmentat reintra în scenă, acuzându-l pe Caţavencu de furtul scrisorii; la întrebarea sa cu cine votează, Tipătescu îi spune că îl susţin cu toţii chiar pe Caţavencu. Farfuridi şi Brânzovenescu sosesc şi ei, acuzându-i pe toţi de trădare.

   Punctul culminant. Ghiţă îi înmânează prefectului o dopeşă de la Guvern în care li se cere să-l sprijine pe candidatul trimis de la centru, Agamemnon Dandanache.

  Actul al III-lea

  În sala primăriei, se desfăşoară o sedinţă  prin care se urmărea  alegerea deputatului, şedinţă prezidată de  Trahanache , care, după discursul demagogic al lui Farfuridi, se  hotărăşteşte să-l propună pe Dandanache (trimisul de la Centru). Căci pe Caţavencu îl putea şantaja cu poliţa falsificată prin care îşi  oprise bani de la Societatea "Aurora Economică", al cărei prezident-fondator" era. După discursul lui Caţavencu, Trahanache anunţă candidatul şi se iscă o încăierare teribilă pusă la cale de Pristanda. În urma învălmăşelii, Caţavencu pierde  pălăria în a cărei căptuşeală era scrisoarea.

   Actul al IV-lea

  Ultimul act este dominat de personajul surpriză, venit de la centru tot în urma unui  şantaj (un om însemnat îşi uitase paltonul în casa lui ;  scotocind prin buzunare, găseşte tot o scrisoare de amor, adresată persoanei de nevasta unui prieten, scrisoare pe care o foloseşte pentru a fi promovat politic).

Dandanache, atins de senilitate, "peltic şi sâsâit", îl ia pe Tipătescu  drept soţul Zoei, iar pe Trahanache drept  prefect. El le spune nonşalant că nu va înapoia scrisoarea, c hiar dacă a obţinut prin intermediul ei ceea ce şi-a dorit.

   Caţavencu, umil, îi mărturiseşte Zoei că a pierdut  scrisoarea, dar apare din nou Cetăţeanul turmentat care, în calitatea lui de poştaş, vine să o înapoieze "andrisantului"de data aceasta i se spune să-l voteze pe Dandanache.

Pedepsindu-l pentru şantaj, Zoe îi încredinşează lui Caţavencu misiunea de a conduce banchetul în cinstea noului deputat.

   Deznodământul. Finalul este unul fericit, ţoli sunt, în aparenţă, veseli, susţinându-I pe noul lor deputat. Cu ţoţii închină şampanie uitând parcă de spectacolul scandalos al alegerilor.Scurtul discurs al lui Caţavencu încheie piesa: "După lupte, seculare, care au durat aproape trezeci de ani, iată visul nostru realizat! ( ... ) lată binefacerile unui sistem constituţional!".

  Personajele

  După cum afirma Garabet Ibrăileanu, personajele create de Caragiale "fac concurenjâ stării civile", sunt atât de vii şi de bine conturate, încât trăiesc parcă independent de paginile cărţii. De fapt, Caragiale este actual prin personajele create, căci, deşi numele sunt altele, ele trăiesc şi astăzi şi ţes în continuare intrigi politice.

    Criticul literar Pompiliu Constantinescu a încadrat aceste personaje într-o tipologie comică identificând următoarele tipuri (personaje dominate de o trăsătură pregnantă de caracter): tipul încornoratului (Trahanache), tipul primului amorez (Tipătescu), tipul cochetei şi adulterinei (Zoe), tipul demagogului (Caţavencu, Farfuridi, Dandanache), tipul cetăţeanului (Cetăţeanul turmentat), tipul raisonneur-ului (Brânzovenescu), tipul servitorului (Pristanda).

  Personajele din comedia "O scrisoare pierdută" sunt construite pe baza contrastului dintre aparenţă şi esenţă. Astfel, în  centrul ei stă triunghiul conjugal alcătuit din Zoe Trahanache, Zaharia Trahanache, Ştefan Tipătescu, vrând cu ţoţii să pară oameni morali şi oneşti, dar dovedindu-se a fi imorali.

     Zaharia Trahanache sau "venerabilul neica Zaharia', este caracterizat direct de autor, la început, ca fiind "prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral Comitetului şcolar, Comitetului agricol şi al altor comitete  şi comiţii”. Şefia atâtor organizaţii ale statului creează impresia  unui model de comportament uman, imagine incompatibilă cu personajul. Atitudinea lui stârneşte de multe ori râsul datorită degradării prin senilitate. De altfel, autorul îl caractezizează prin nume: Zaharia  (zahariseală,ramolisment), Trahanache ("trahanaua" este o cocă moale,uşor de modelat). Degradarea sa este evidentă şi datorită ticului verbal "ai puţintică răbdare", care-i dă timpul necesar de a gândi ceea ce urmează să spună.

     Deşi este foarte viclean, ca membru al triunghiului conjugal,se complace în situaţia de încornorat, nevrând să strice prietenia cu prefectul. La prima să intrare în scenă, în dialog cu Tipătescu, este capabil de a-i reproduce acestuia textul scrisorii, pe care o citise "de zece ori" (semn că avea o mare importantă), deşi afirma că ea este un fals: "Ei, Fănică, să vezi imitaţie de scrisoare! Să zici şi tu că e a ta, dar să juri, nu alceva, să juri!". Tot el îi sugerează lui Tipătescu, înfuriat la culme că scrisoarea va fi publicată, să aibă "puţintică diplomaţie", ceea ce dovedeşte că e un om politic versat care ştie că mânia nu e o soluţie în a obţine ceea ce-şi doreşte. La  sfârşitul piesei, Zaharia afirmă cu aceeaşi diplomaţie caracteristică: "eu n-am prefect! eu am prieten!".

   Viclenia să e evidenţă atunci când se hotărăşte să răspundă  la şantaj, reuşind să descopere documentul falsificat de Caţavencu: "Apoi, dacă el umblă cu machiavelicuri, să-i dau eu machiavelicuri" (aluzie la dictonul lui Machiavelli, pe care-I enunţă şi  Caţavencu: "Scopul scuză mijloacele!").

   Trahanache  îşi dovedeşte imoralitatea şi atunci când,împreuna  cu Farfuridi şi Brânzovenescu, falsifică lista, alegătorilor îmbogănd-o cu numele unor simpatizanţi care nu puteau vota neavând averea necesară.

   În aparenţă, se arată foarte indignat pentru că oameni din jur  se ghidează numai după "enteres", când de fapt şi el procedează  la fel, urmărind înăbuşirea scandalului cu scrisoarea şi propunerea unui candidat decrepit pentru a se asigura sprijinul guvernului.

   Aparent naiv şi lent în gândire, el este cel care are soluţii pentru orice situaţie, figura sa este însă luminată de iubirea pentru Zoiţica şi de statornicia prieteniei cu Tipătescu.

   Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, celibatar fiind, se complace în situaţia imorală de a fi amantul soţiei celui mai bun prieten. El este caracterizat direct de Pristanda, servitorul care ştie tot ce se petrece în jurui lui, ca fiind omul mulţumit de viaţa tihnită pe care o duce: "moşia-moşie, fonctia-fonctie. coană Joiţica-coana Joiţica, trai, neneaco, cu banii lui Trahanache".

    Abilul Zaharia observă la el impulsivitatea, lipsa de diplomaţie: "E iute! n-are cumpăt. Aminteri bun băiat, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect."

   Deşi se declară ferm în a nu-I susţine pe Caţavencu, după lamentaţiile  Zoei, cedează, dând dovadă de inconsecvenţă.

   Tot inconsecvent este şi în dialogui cu Caţavencu pe care nu vrea să-l susţină tocmai pentru că acesta nu este docil ca Farfuridi, ci îşi va urmări propriile interese: la început simulează diplomaţia: "lubite şi stimabile d-le Caţavencu(…) Eu sunt un om căruia îi place să se joace cu carţile pe faţă", către final însă, impulsivitatea îl trădează, năpustindu-se asupra adversarului cu un baston: "Mişelule! trebuie să-mi dai aici scrisoarea ori te ucid ca pe un câine!".

   Cu Dandanache este ironic, căci el întruchipează şi pentru Tipătescu o mare farsă electorală: "Şi-l aleg pe d. Agamită Dandanache! Iaca pentru cine sacrific de atâta vreme liniştea mea şi a femeii pe care o iubesc". Faptul că şi acesta procedase la fel ca şi Caţavencu, pentru a parveni, îl dezgustă profund.

   De Ghiţă Pristanda, poliţaiul oraşului, se foloseşte ca de propria lui slugă. La ordinul prefectului un om este arestat sau eliberat, după bunul lui plac. Pristanda e conştient că stăpânul îi hrăneşte familia numeroasă şi-I slujeşte cu devotament. Ba mai mult, Tipătescu îi permite chiar să "tragă condeiul", să-şi însuşească bani publici.

  Ceea ce caracterizează caracterul« lui Tipătescu este iubirea pentru Zoe; într-un moment de sinceritate îi propune acesteia să fugă împreună, ceea ce dovedeşte că sentimentele pentru ea sunt mai importante decât poziţia socială privilegiată pe care o deţine.

   Zoe Trahanache a fost numită de critică literară cea mai distinsă prezenţă feminină din opera dramatică a lui Caragiale, atât în ceea ce priveşte comportamentul, cât şi în ceea ce priveşte limbajul. Cu toate acestea ea are o mare hibă: este amanta lui Tipătescu, prietenul soţului său.

  Ea este cea mai afectată de şantaj ("Ştiu. Sunt nenorocită, Fănică..."), dar e hotărâtă să lupte prin orice mijloace pentru că onoarea ei să nu fie pătată public. De la specificele lamentaţii feminine (se "jeleşte", cade "ca leşinată" în braţele amantului ei), la hotărâre şi stăpânire de sine ("îl sprijin eu, îl aleg eu"), ea are cea mai mare putere de manipulare asupra bărbaţilor din jur.

   Caţavencu, intuind influenţa ei asupra soţului şi amantului, cere să-i vorbească pentru a obţine ceea ce-şi doreşte. Chiar şi cu el, cel care i-a provocat atâta nelinişte este iertătoare ("Eşti un om rău... mi-ai dovedit-o... Eu sunt o femeie bună"), nu-I pedepseşte, ci îl încurajează să mai candideze şi pe viitor, ceea ce îl face pe Caţavencu să o caracterizeze astfel: madam Trahanache, eşti un înger...". Decizia ei de a-I obliga să conducă festivitatea organizată în cinstea alegerii lui Dandanache este însă o lecţie pentru Caţavencu pe care toţi speră să n-o uite prea curând.

   Chiar şi CetăţeanuI turmentat, reprezentantul poporului, o caracterizează succint, dar inspirat ca fiind „o damă bună”.

   Nae Caţacencu este avocat, "director-proprietar al ziarului <Răcnetul Carpaţilor>", "prezident-fondator al Societăţii Enciclopedice <Aurora economică română>"; deşi aceste titluri pompoase ar trebui să semnaleze o persoană marcantă, el este, în esenţă, un arivist care se ghidează după dictonul machiavelic "Scopul scuză mijloacele!", pe care, din lipsă de cultură, îl atribuie "nemuritorului Gambeta". Are o condiţie intelectuală umilă, dar nu-i lipsesc aerele de superioritate.

   Recurge la şantaj, speculând slăbiciunile umane (relaţia extraconjugală a Zoei Trahanache) pentru a urca în ierarhia socială, vrând prin orice mijloc să ajungă deputat.

    Temporar, norocul îi surâde în momentul în care vede scrisoarea pe care Cetăţeanul turmentat o citea sub un felinar. Întâmpinând opoziţia acestuia, se abat "pe la o ţuică... una-două-trei.., pe urmă dă-i cu bere, dă-i  cu vin...", reuşeşte să sustragă scrisoarea pe care o transformă într-o armă politică.

    În dialog cu Tipătescu se arată diplomat, vorbind de interesele patriei care, dă de înţeles, are nevoie de oameni ca el. La insistenţele prefectului recunoaşte că vrea doar să-i fie susţinută candidatura, dând dovadă de perseverenţa (refuză orice altă funcţie oferită de Tipătescu în schimbul scrisorii). De fapt, are nevoie de o confirmare a valorii pe care crede că o are, exprimându-se demagogic şi hilar astfel: "Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme; vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani, unde sunt cel d-întâi... între fruntaşii politici".

   Cel mai clar exemplu demagogic îl oferă discursul său, rostit în şedinta de la Primărie. De altfel, chiar prin nume (derivat al substantivului "caţă"), este caracterizat drept un om care vorbeşte mult, dar face puţin şi uneori nici el nu crede ceea ce spune. Discursul îl începe cu formula de adresare "Domnilor! Onorabili cetăţeni! Fraţilor!" rostită printre lacrimi. Se preface pentru a câştiga auditoriul. Se declară "fiu al ţării", preocupat de soarta ei, de fericirea, progresul şi viitorul României, când de fapt el se gândeşte doar la propria bunăstare. Cuvântarea să are şi mari deficiente gramaticale, semantice ("liber-schimbist" nu înseamnă elastic în concepţii, cum crede Căţavencu, ci se referă la libertatea totală a comerţului), logice ("Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire"). Deşi aplaudat cu frenezie de simpatizanţii săi, Caţavencu enunţă doar enormităţi: "... oricare tară îşi are faliţii săi! Numai noi să n-avem faliţii noştri! ... Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă!".

   Văzând că nu este ales ca reprezentant, deşi nu mai avea nimic de câştigat, vrea să denunţe aventura dintre Zoe şi Tipătescu, dar în încăierarea de la finalul actului al treilea, nu este auzit.

   Ultimul act al piesei aduce în scenă un Caţavencu  învins şi umil :pierduse preţioase scrisoare.După ce Yoe o recuperează de la Cetăţeanul turmentat, şantajistul "cade în genunchi", cerându-şi iertare, uitând de meritele pe care şi le atribuia. Acceptă în continuare situaţia umilitoare de a prezida "banchetul popular din grădina primăriei", de a chefui, a fi zelos şi a se bucura pentru Dandanache, de a se preface pentru că "asta nu-i cea din urmă Cameră!". Dovedindu-se în continuare meschin, îl linguşeşte pe Tipătescu: "Să mă ierţi şi să mă iubeşti!... În sănătatea iubitului nostru prefect!".

   Tipurile de comic

   1.Comicul de situaţie

  Piesa în întregime, prin fiecare scenă, se bazează pe situaţii comice: prezenţa triunghiului conjugal, faptele neprevăzute şi răsturnările de situaţie (apariţia şi dispariţia scrisorii, numirea lui Dandanache), apariţiile cuplului comic Farfuridi-Brânzovenescu, confuzia cu substrat (Dandanache îl consideră pe Tipătescu soţul Zoei), evoluţia lui Caţavencu de la învingător la statutul de învins ş. a.

   2.Comicul de caractere

   Personajui lui Caragiale este exponentul tipic al unei clase umane, deşi autorul realizează această tipizare comică, eroii lui au şi numeroase trăsături care-i particularizează, conferindu-le caracterul de unicitate.

  De exemplu, trăsătura dominantă a lui Caţavencu e demagogia, dar pe lângă această el are şi alte trăsături (este semidoct, meschin, arivist, ambilios, arogant etc.). În legătură cu acest tip de comic, Caragiale afirmă: "natura nu lucrează după tipare, ci-I toarnă pe fiecare după calapod deosebit; unul e sucit într-un fel, altul într-altfel, fiecare în felul lui, încât nu te mai saturi să-i vezi şi să faci haz de ei".

  3.Comicul de limbaj

  Există doar două personaje în piesă al căror limbaj nu stârneşte râsul: Zoe şi Ştefan Tipătescu. Celelalte personaje dau dovadă de incultură sau lipsă de logică prin limbajul folosit. Astfel, cuvintele sunt deformate prin pronunţare greşită ("bampir", "famelie", "renumeraţie", "enteres", "prinţip", eisotietate" etc.), este folosită o etimologie populară ("capitalişti" pentru "locuitori ai capitalei", "liber-schimbist" pentru "elastic în concepţii"), încălcarea regulilor gramaticale şi logice ("ne-am rătăcit împreună", "ora 12 trecute fix", "un popor care nu merge înainte stă pe loc"), stereotipii ("ai puţintică răbdare", "Eu am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la zece fix mă duc în târg"), insuficienta intelectuală ("... ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimic; ori să nu se revizuiască primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo şi anume în pànile esenţiale.").

  4.Comicul de nume

 După ce Vasile Alecsandri foloseşte pentru prima oară acest tip de comic, numindu-şi personajele Pungescu, Răzvrătescu, Clevetici sau Napoilă, Caragiale duce această tehnică la un rafinament deplin:

    -Zaharia Trahanache - nume care sugerează zahariseala, senilitatea, dar şi capacitatea de a fi uşor modelat (trahanaua este o cocă moale);

  -Ştefan Tipătescu - Tipătescu este un derivat de la cuvântul “tip", ceea ce-l încadrează, prin nume, într-o clasă, într-o tipologie (tipul junelui-prim);

 - Nae Caţavencu - numele său, derivat de la "caţă" (mahalageoaică) sugerează demagogia (a vorbi mult şi fără rost); el mai poate fi asociat cu "caţaveica", o haină cu două fete, ceea ce sugerează ipocrizie;

 - Agamemnon (Agamiţă, Gagamiță) Dandanache - personajul despre care autorul afirmă că e "mai prost ca, Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu “ – are în nume o  alăturare ridicolă: Agamemnon - războinicul cântat de Homer în "Iliada", cuceritor al Troiei - şi Dandanache - derivat de la "dandana" (încurcătură);

- Tache Farfuridi şi lordache Brânzovenescu - "nume cu rezonanţe culinare" (Garabet Ibrăileanu) care sugerează inferioritatea, vulgaritatea, prostia.

- Ghiţă Pristanda - "pristandaua" e un joc moldovenesc în care se bate pasul pe loc dintr-o parte în alta, fără a se înainta, semn că personajul oscilează între oamenii puterii, fără a fi capabil de a lua decizii.

- Cetăţeanul  turmentat - personaj simbolic, neindividualizat prin nume propriu pentru că reprezintă poporul derutat care nu ştie ce să aleagă.

   Concluzie

    Piesa de teatru "O scrisoare pierdută" este, poate, cea mai rafinată comedie din literatură română, remarcându-se prin complexitate. Chiar dacă s-a afirmat că orice operă comică ascunde o dramă, ea delectează întotdeauna publicul, încercând să corecteze moravurile sociale.

Romanul realist de tip balzacian

Enigma Otiliei

                                          de George Călinescu

   Date despre autor şi operă

   George Călinescu se încadrează în seria personaIităţilor româneşti de tip enciclopedic, fiind caracterizat de Geo Bogza astfel: "o plăsmuire de geniu a acestor pământuri şi a acestui popor, una din cele mai fertile şi inspirate minţi de căturar de la Dimitrie Cantemir până în zilele noastre." Este un spirit polivalent, critic şi istoric literar, biograf, monografist, oseist, romancier, poet, dramaturg, desfăşurându-şi activitatea la sfârşitul perioadei interbelice şi începutul perioadei contemporane. El scrie volume de versuri ("Poezii", "Laudă lucrurilor"), romane ("Cartea nunţii" " Enigma Otiliei", "Bietul loanide", "Scrinul negru"), piese de teatru ("Şun sau Calea netulburată. Mit mongol", "Ludovic al XIX - lea"), lucrări de critică şi istorie literară ("Istoria literaturii române de la origini până în prezent", "Istoria literaturii române. Compendiu", "Viaţa lui Mihai Eminescu", "Opera lui Miliai Eminescu", "Ion Creangă (viaţa şi opera) ş.a)

   Particularităţi ale prozei călinesciene

   În ceea ce priveşte romanele călinesciene, se pot distinge trei trăsături principale care le conferă individualitate. În primul rând, caracteristicile realiste se îmbină cu expierenţeIe romanului modern al secolului al XX-lea (prezenţa  elementelor eseistice sau lirice, relativizarea imaginii). În al doilea rând, sunt create caractere marcate de o trăsătură dominantă transformate în tipologii de circuIaţie universală (avarul, arivistul). A treia trăsătura importantă a prozei  călinesciene este adoptarea metodei balzaciene (tehnica narativă, fixarea caracterelor în timp şi spaţiu, descrierea  minuţioasă a cadrului, a arhitecturii clădirilor, a vestimentaţiei)

     Apariţie. Temă

   "Enigma Otiliei" apare în 1938, la sfârşitul periodei  interbelice. Scrierea prezintă, în manieră realistă, viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-Iea  accentuând problematica moştenirii şi pe cea a paternităţii.

    Specie literară

   Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu personaje numeroase, cu acţiune complexă, desfăşurată  pe mai multe planuri narative, cu un conflict puternic.

   "Enigma Otiliei" este un roman realist obiectiv. Trăsăturile care încadrează scrierea printre creaţile realiste sunt prezentarea veridică a evenimentelor, utilizarea persoanei a treia, obiectivitatea (narator omniscient, omniprezetil, impersonal), înfătişarea individului ca produs al societăţii din care face parte, descrierea minuţioasă, preferinţa pentru, personaje tipice

   Semnificaţia titlului

  Titlul iniţial al romanului a fost “Părinţii Otiliei", ilustrând motivul paternităţii (de factură balzaciană). El a fost ulterior schimbat, enunţând o trăsătură importantă de caracter a eroinei. Otilia este "enigmatică", iar taina sufletului ei este interpretată în mod diferit de fiecare dintre personaje, ceea ce conferă romanului o notă de modernitate (relativizarea imaginii).

   Compoziţie

   Creaţia epică este amplă, fiind alcătuită din douăzeci de capitole, care pot fi structurate pe mai multe planuri narative. Principalele două planuri urmăresc, pe de o parte, istoria tumultuoasă a moştenirii unei averi considerabile, aparţinând bătrânului Costache Giurgiuveanu, iar, pe de altă parte, destinul tânărului Felix Sima, orfanul al cărui tutore este Giurgiuveanu, străinul care observă minuţios degradarea umană cauzată de dorinţa de acumulare materială

 Construcţia subiectului

  În debutul romanului, naratorul fixează acţiunea în timp şi spaţiu şi prezintă noul mediu aşa cum îl percepe Felix; expoziţiunea este astfel tipic balzaciană: într-o seară de la începutui lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo 18 ani, îmbrăcat în uniformă de licean intră în strada Antim". Aceasta este descrisă minuţios, prin prezentarea amănuntelor arhitecturale din stiluri diferite, care o fac să pară "o caricatură în moloz a unei străzi italice".

     De la cadrul general, se trece la particular, naratorul oferind detalii semnificative despre exteriorul casei lui Costache Giurgiuveanu, o clădire veche, în paragină, împodobită cu imitaţii ieftine. Această prezentare sugerează câteva din trăsăturile importante ale proprietarului. Faptul că psihologia umană este o funcţie a mediului apare şi la Balzac, dar Călinescu insistă şi mai mult pe detaliile exterioare, ceea ce-I determină pe criticul literar Nicolae Manolescu să afirme: "Dacă Balzac crea viaţă, Călinescu o comentează, atitudinea lui fiind critică."

   Proprietarul imobilului din stradă Antim este "un omuleţ subţire şi puţin încovoiat"; portretul său fizic este conturat prin detalii semnificative: capul "atins de o calviţIe totală", faţa "aproape spână", buzele Întoarse în afară şi galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinţi vizibili, ca nişte aşchii de os". Clipeşte "rar şi moale", ca "bufniţele supărate de o lumină bruscă". Făţă de Felix, se comportă bizar, simulând uitarea, unicul mijloc de apărare faţă de cei din jur: "Nu-nu-nu ştiu ... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc".

  Având intuiţia unui mare romancier, de talia lui Balzac sau Tolstoi, Călinescu adună aproape toate personajele în salonul lui Costache, prilej cu care Felix le observă în detaliu, familiarizând totodată cititorul cu acestea. Se conturează astfel, încă de la început, principalul conflict al romanului.

    Averea proprietarului (tutorele tânărului) este vânată asiduu de clanul  Tulea , alcătuit din următorii membri : Aglae sora  bătrânului , Simion , soţul ei senil , copii , Olimpia , Aurica şi Titi. La aceştia se adaugă Stănică Raţiu, cel care, pe lânga planul de a obţine zestrea Olimpiei prin căsătorie, aspiră şi  la mult râvnita avere a lui moş Costache.

     Giurgiuveanu întruchipează tipul avarului, care, pe lângă mania incurabila de a înmulţi şi păstra banii sau proprietăţile este umanizat de sentimente paterne pentru Oţilia, a cărei înfiere o amâna tot din zgârcenie. Deşi clanul Tulea aşteapta, cu o înfrigurare sadică, moartea lui pentru a-şi însuşi moştenirea, Stanica se dovedeşte mai abil decât ei, reuşind  să fure banii bătrânului, fapt care-i cauzează acestuia moartea.

    Cel de-ai doilea plan al romanului urmăreşte procesul de  formare al tânărului Felix Sima, rămas orfan şi dat în grija tutorelui său. El doreşte să devină medic şi urmează cursurile universitare. Se îndrâgosteşte de Otilia Mărculescti rivalizând cu Leonida Pascalopol (conflict erotic). Otilia îl alege pe acesta din urmă, redându-i tânărului libertatea de a se ocupa exclusiv de carieră.

    Personaje

  Costache Giurgiuveanu, avarul umanizat de sentimentele paterne, este personajul central al romanului. Portretul său fizic sugerează degradarea datorată îmbătrânirii, iar "bizareriile" comportamentale îi conturează individualitatea. Simularea ultării şi bâlbâiala sunt arme de apărare împotriva celor din jur şi modalităţi de a câştiga timp în faţa unui potenţial adversar.

  Pe Otilia, ^f'fe-fetiţa" lui, o iubeşte, în felul său, foarte mult: "Moş Costache o sorbea umilit din ochi şi râdea din toată fiinţa lui spână când fata îl prindea în braţele ei lungi". Din mânia de a ţine banii, el nu îi oferă acesteia drepturile legitime prin înfiere, dar "o iubeşte mult pe Otilia şi se gândeşte mult la ea". Fata îl consideră "un om bun", dar nu poate înţelege "ciudâleania" comportamentului său când vine vorba de bani.

    Confruntarea cu clanul Tulea oferă o turnură dramatică destinului său. Aflat la o vârstă înaintată, el conştientizează că va fi prădat de aceştia, se apără cu mijloace proprii, dar, într-un final, se dovedeşte a fi neputincios în fata prădătorilor.

    Averea sa este compusă din imobile date spre închiriere pentru a aduce venituri, bani rezultaţi din vânzarea obiectelor confiscate pentru neplata chiriei sau din diverse afaceri mărunte, la care se adaugă "ciupelile" de la Pascalopol, luate cu titlul fictiv de împrumut sau "câştigate" la jocurile de cărţi sau table. Pentru a-şi onora datoria morală faţă de fata soţiei sale, trebuie să renunţe la o parte din bani, dorind să-i facă o casă şi să treacă pe numele ei o sumă considerabilă, ca zestre. Amânarea însă nu este soluţia cea mai potrivită, fiind ucis de propria-i patimă şi neputându-şi duce planul la infâptuire.

    În raport cu Giurgiuveanu sunt conturate şi celelalte personaje, remarcându-se Aglae Tulea şi Stanica Raţiu, ambii construindu-şi un scop din a-şi însuşi averea bătrânului.

    Aglae Tutea, sora lui Costache, întruchipează tipul "babei absolute", aşa cum o caracterizează Weissmann. Portretul fizic sugerează exact firea sa "fără cusur în rău": faţa  gălbicioasa", "buzele subţiri", "părul negru pieptănat bine într-o coafură japoneză", "nasul încovoiat şi acut", obraji ridaţi. Paradoxal, deşi o detestă, ea se află printre mentorii ("parinţii") Otiliei, dar nu scapă nici o ocazie pentru a o ponegri.

   Încă de la început îşi defineşte menirea, anume aceea de îi-i ataca indirect pe cei din jur. Cunoscându-I pe Felix, se adresează  maliţios lui Costache: "N-am ştiut: faci azil de orfani", fără a omite să-i ofenseze şi pe ceilaiţi: "O să aibă Otilla cu cine se distra, ce zici, Pascalopol?". Ulterior, Felix e vizat de ura Aglaiei care îi arată totala ei desconsiderare, vorbindu-i cu superioritate: nu-ţi cauţi o slujbă? Ca orfan qaseşti mai uşor". Cuvintele veninoase izvorăsc din speranţa de a scăpa în curând de un nou pretendent la banii râvniţi.

Este foarte îngrijorată însă de faptul că fratele ei o va înfia  într-o bună zi pe Otilia şi de aceea face presiuni asupra Iui denigrând-o pe fată şi catalogând-o drept "o dezmăţată", "o stricată".

     Deşi se consideră o mamă bună, îşi tratează copiii în mod  diferenţiat, preferându-I pe Titi; răutatea manifestată în afara  familiei răbufneşte adesea şi în interiorul ei. Ea este liderul clanului, iar autoritatea sa ştirbeşte personalitatea copiilor, conducându-i către un destin nefericit.

   Pe Olimpia o desconsideră şi o nedreptăţeşte, nefiind mulţumită de relaţia acesteia cu Stănică Raţiu. Aurica, fata cea mică, are multe din trăsăturile mamei, iar Aglae o încurajează permanent în tentativa ei disperată de a găsi un bărbat pentru a se căsători. Dintre cei trei însă, Aglae îI preferă pe Titi despre care crede că întruchipează un geniu nedescoperit încă, deşi la 22 de ani nu terminase liceul, Aglae desconsideră profund preocupările intelectuală, inoculându-i fiului concepţiile ei: "cine citeşte prea mult, se scrânteşte" sau "Facultatea e pentru băieţi de bani gata" Este la fel de limitată ca şi el şi de aceea încurajează nişte, manii distructive: tânărul realiză reproduceri picturale având ca model cărţile poştale. Grija excesivă şi autoritatea Aglaei întreţin condiţia de retardat a acestuia; este memorabilă în acest sens scena în care aceasta îi explică proaspetei sale nore cât de minuţios trebuie să se preocupe de fiul ei (să-i aleagă cămaşa de noapte, să-i ofere scufia fără de care nu poate dormi, să-şi amintească mereu că-i plac prăjiturile cu frişcă). Văzând că Ana e incapabilă să-I îngrijească aşa cum dorea ea, "îi ordonă" să divorţeze, fără a se gândi că I-ar putea sfătui cum să-şi păstreze căsnicia.

  Cruzimea sufletuiui său o determină să fie total indiferentă  faţă de soţul ei, Simion, chiar dacă mare parte din banii familiei erau contribuţia lui. Deşi acesta era bolnav şi slăbit, ea nu cheamă medicul, pentru ca, în final, să-I trimită la  sanatoriu spre a-I abandona acolo definitiv.

  Trăsătura dominată a Aglaei , răutatea , este imperturabilă  pe parcursul romanului, manifestându-se preponderent faţă de cei care, crede ea, râvnesc la averea lui Costache.

   Stănică Raţiu, ginerele Aglaei, întruchipează tipul arivistului, din familia spirituală a lui Dinu Păturică, eroul romanului "Ciocoii vechi şi noi", scris de Nicolae Filimon. Ca şi în cazul celorlalţi, portretul fizic este definitoriu în deducerea trăsăturilor morale: "era roşu la faţă, fără să fie propriu-zis gras, de o sănătate agresivă, contrastând cu părul lui mare şi negru, foarte creţ şi cu mustaţa în chip de muscă". Dorinţa de parvenire este susţinută printr-o exprimare demagogică: "Stănică vorbea sonor, rotund, cu gest artistic şi declamator", dar, de cele mai multe ori, o făcea doar pentru a crea o impresie bună.

  Deşi e avocat, nu profesează, în schimb are tot felul de afaceri dubioase, este mereu bine informat datorită familiarităţii sale cu lumea din jur. Stănică e abil, ştie să se descurce pentru a-şi atinge ţelurile şi nu are scrupule în a realiza ce-şi doreşte.

   Scopul cel mai înalt al vieţii sale este urcarea grabnică în ierarhia socială, ceea ce se poate împlini prin intermediul banilor şi al relaţiilor, iar Stănică reuşeşte să le obţină, până în final, pe amândouă.

   Deşi trăieşte în concubinaj cu Olimpia, se încăpăţânează să nu o ia de soţie pentru că tatăl ei, care nu o mai recunoaşte, nu doreşte să-i dea zestrea promisă. După ce ameninţă că o va părăsi, aplică în mod abil un alt plan, anume devine linguşitor, făcându-i pe plac lui Simion.

   Naşterea copilului, Relişor, este doar un pretext de a obţine zestrea mamei. Neavând însă sentimente paterne, îl neglijează şi acesta moare. La înmormântare, joacă rolul unui tată îndurerat, plângând în hohote.

   Stănică este vinovatul moral de moartea lui Costache. Fără nici o urmă de omenie sau compasiune, el fură banii bătrânului, păstrându-şi calmul pentru a lăsa impresia că nu se intâmplare nimic

  În mod perfid, îi vorbeşte Olimpiei de "cămin", "famile ," "scopul căsătoriei care e procreaţia", pregătind-o într-un fel  pentru apropiata despărţire. Deşi e un bun actor şi vrea să  pară sincer, faptele ulterioare îl trădează: având banii lui Costache, se căsătoreşte cu Georgeta, o femeie de moravuri îndoielnice, care are însă multiple relaţii şi îi poate asigure intrarea în lumea "bună" de la vârful ierarhiei sociale.

  În definirea personajului, relevantă este succinta  autocaracterizare: "He, he, Stanica e profund, degeaba încercaţi dumneavoastră să-I luaţi peste picior".

   Leonida Pascalopol, este numit de criticul literar Pompiliu Constantinescu "un personaj nou", care aduce, în roman, calităţi umane general-valabile: modestie, bunătate, bun gust, rafinament. EI este tipul moşierului de viţă nobilă, prieten cu Costache, care vine în casa acestuia pentru a uita de singurătate. Este foarte generos, din dorinţa de a-i ajuta pe cei din jur. Giurgiuveanu, Otilia şi, ulterior, Felix suni singura lui familie.

   Pascalopol este descris de narator ca fiind "un om de vreo 50 de ani, oarecum voluminos [...j, cărnos la faţă şi rumen ca un negustor", la care se remarcă însă "fineţea pielii", "tăietura englezească a mustăţii cărunte", completate de "hainele de stofă fină" şi "parfumul discret". Deşi nu e un bărbat foarte prezentabii, are un farmec aparte atât în ceea ce priveşte ţinuta, cât şi comportarea.

  Posesor al unei averi considerabile, care constituie moştenirea lăsată de părinţi, el studiază Literele şi Dreptul în străinătate şi are şi un dezvoltat gust artistic (cântă la flaut). Rămas văduv de tânăr, are sentimentul ratării şi este atât de ataşat sufleteşte de Otilia, încât îşi doreşte ca aceasta să se realizeze în viaţă.

   lubirea pentru tânăra fată se împleteşte cu dragostea paterna şi cu prietenia şi denotă o nevoie acută de a oferi şi primi atenţie: "Am nevoie de domnişoara Otilia, ea e micul meu viţiu sentimental. Dacă nu pot fi un amant, rămân întotdeauna un nepreţuit prieten şi părinte."

    Aceasta îl admiră, considerându-I un "mare caracter", un bărbat "şic", dar compătimindu-l pentru faptul că e singur. Admiră, de asemenea, la el diplomaţia cu care îi tratează pe cei din jur, lăsându-se păcălit de Costache la jocul de table sau suportând răutatea Aglaei şi avansurile Auricăi.

   Întemeierea efemeră a cupluiui Felix - Otilia se fundamentează pe situaţia ior famliială asemănătoare. Ambii sunt orfani şi simt nevoia afecţiunii pe care nu le-a putut-o oferi o familie. Felix este cel care recunoaşte că ea întruchipează idealul feminin care suplineşte dragostea maternă: "Înţelegi că am găsit în tine tot ce mi-a lipsit în copilărie".

   Tânărul Felix Sima, absolvent de liceu, vine în Bucureşti, după moartea tatălui, cu un scop bine definit: doreşte să devină medic, aspirând la o carieră strălucită. Pentru aceasta, se stabileşte în casa tutorelui său, fratele mamei. EI reprezintă străinul care sondează noul mediu în care tocmai a intrat, fiind uimit şi timorat în faţa membrilor familiei sale.

   Portretul său fizic denotă perseverenţa caracterială, deficateţea şi superioritatea spirituală: deşi are "un aer bărbătesc şi elegant", "faţa îi era juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă, dar coloarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia impresie".

   EI este tânărul în formare, imatur, care este iniţiat în tainele existenţei de către primii fiori ai iubirii. Caracterul său nu este influenţat insă de mediul meschin cu care ia contact; acţiuniie celor din jur, pentru care contează doar puterea banului, sunt doar un prilej de analiza detaşată.

   Deşi Felix întruchipează adolescentul lucid şi hotărât, care are o capacitate de observaţie bine dezvoltată, nu poate descifra taina personalităţii celei pe care o iubeşte, Iransformând astfel prima experienţă din plan sentimental într-un eşec :”Pentru orice tânăr de 20 ani , enigmatică va fi în veci fata care-I va respinge, dându-i totuşi dovezi de afecţiune."

    Otilia întruchipează tipul idealului feminin, în zugrăvirea căruia autorul este inspirat de o persoană întâlnită de el în copilărie: "fata cu părul ca un fum, exuberantă şi reflexivă, cultă, nebunatică, serioasă, furtunoasă, meditativă, muzicantă. Ori de câte ori imaginaţia mea a înregistrat o  fiinţă feminină în ea era un minimum de Otilia".

    În conturarea personajului, Călinescu utilizează tehnica  modernă a reflectării (imaginea ei se compune din impresiile diferite, uneori contradictorii ale celor din jur). Personalitatea sa este caracterizată astfel de ambiguitate, fapt care sugerează aparenţa ei enigmatică.

   Costache Giurgiuveanu "o sorbea umilit din ochi", iubind-o foarte mult pe "fe-fetiţa" lui, Pascalopol o admiră şi o  consideră "o fiinţă gingaşă", "o ştrengăriţă", "o artistă" sau "o floare rară". Pentru Aglae însă, ea e"o fată fără căpătâi", "o dezmăţată", "o stricată", catalogări izvorâte din răutate şi invidie. Tot admirativ o caracterizează şi Stanica Raţiu "Nostimă fată, Otilia", "deşteaptă fată!", dar "şireată".

   Ca şi Felix, şi Otilia este o tânără în formare. Deşi îl  iubeşte, ea gândeşte matur în ceea ce-i priveşte, concluzionând, în mod altruist, că tânărul va trebui să se preocupe de cariera sa, în calea căreia aceasta ar constitui o piedică. Nedorind să perturbe realizarea profesională a Felix, decide să fugă cu Pascalopol.

   Otilia are capacitatea de a se autocaracteriza în mod lucid: "Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă! Mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată [...] eu sunt o zăpăcită, eu sunt pentru oamenii blazaţi, care au nevoie de vârstele tinereţii, ca Pascalopol." Dincolo însă de vorbele, sale se ascunde dorinţa de a-i reda lui Felix libertatea  sentimentală. Ea îl iubeşte atât de mult încât sacrifică propria  fericire, care derivă din împlinirea erotică, mulţumindu-se cu o relaţie convenţională , pentru binele celui iubit .

   O bună cunoscătoare a psi hologiei umane , ea intuieşte frumuseţea sufletească a lui Felix. Fire imprevizibilă însă, îl părăseşte, acceptând ocrotirea bătrânului moşier, pentru care tânărul nutreşte sentimente de gelozie. Scurta escapadă la Paris este un prilej de meditaţie pentru Otilia, care se întoarce total schimbată, serioasă şi gânditoare, acest fapt uimitor pentru Felix anticipând plecarea ei definitivă.

   Otilia rămâne o"enigmă" atât pentru Felix, cât şi pentru Pascalopol, pentru că nici unul nu o cunoaşte îndeajuns, fiind permanent surprinşi de deciziile ei. Jocul atracţiei şi al respingerii iniţiat de aceasta le conferă amândurora sentimentul nesiguranţei, neştiind dacă ea iubeşte cu adevărat pe vreunul dintre ei. Întâlnirea celor doi după ani de zile accentuează faptul că taina sufletului feminin nu poate fi dezlegată. Felix îşi împlineşte visul pentru care muncise cu perseverentă şi devenise, între timp, "profesor universitar, specialist cunoscut, autor de tratate Ştiinţifice". Este bulversat atunci când Pascalopol îi spune că Otilia îl părăsise, dar şi când îi arătă o poză recentă a Otiliei în care el nu recunoaşte "fată nebunatică", imaginea reconstituită din amintirile sale. Ea rămâne întruchiparea feminităţii ideale pentru ambii reprezentanţi ai generaţiilor diferite.

   Însuşi autorul mărturiseşte că a construit personajul pentru a întruchipa propriul său ideal feminin: "Otilia este eroina mea lirică , proiecţia mea în afară […]e fondul meu de ingenuitate şi copilărie .”

  Consideraţii asupra stilului

   Stilul este precis, sobru, îmbinând nota impersonală (obiectivă) cu observaţii succinte care au menirea de a crea ,cititorului impresii cât mai exacte, îndeosebi asupra personajelor. Se rernarcă descrierile minuţioase: prezentarea detaliată a străzii, a caselor (descriere care înglobează şi noţiuni arhitecturale) a interioarelor şi a fizionomiei personajelor, care sugerează întocmai felul de a fi al fiecăruia . Originală şi plină de farmec este şi zugrăvirea în cuvinte a peisajului de câmpie, observat minuţios cu  ocazia vizitei întreprinse la moşia lui Pascalopol din Bărăgan.

   Concluzii

   Apariţia romanului călinescian marchează o dată importantă în evoluţia literaturii române, rezolvând contradicţia care diviza epoca interbelică în două tabere prin, afirmarea importanţei pe de o parte a scrierilor tradţionale . urmând modelele universale (Balzac, Stendhal, Tolstoi) sau pe de altă parte, a celor moderne, de factură proustiană

 "Trebuie să fim cât mai originali şi ceea ce conferă originalitate unui roman nu este metoda, ci realismul fundamental". (G. Călinescu)

Romanul subiectiv / psihologic

Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război

                                                                                          de Camil Petrescu

    Date despre autor şi operă

  Cămil Petrescu aparţine perioadei interbelice a literaturiii române; el este întemeletorui romanului modern de  tip subiectiv. Activitatea sa literară este vastă, abordând toate cele trei genuri: epicul (volumul de nuvele "Turnul de fildeş” romanele "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de  război", "Patul . lui Procust", "Un om între oamerii") dramaticul ("Jocul ielelor", "Act veneşian", "Suflete tari" "Danton" ş.a.), liricul (volumele "Versuri. Ideea. Ciclul morţi"Transcendentalia"). Cămil Petrescu promovează, de  asemenea, ideea de înnoire a literaturii, teorizând  elementele noii estetici a creaţiei în volumele de eseuri "Teze şi antiteze", "Modalitatea estetică a teatrului", "Husserl

- cu o introducere în filozofia fenomenologică", "Doctrina  substanţei".

    Creatorul Cămil Petrescu aduce o contribuţie remarcabilă  la dezvoltarea literaturii naţionale, prin originalitatea manierei de a scrie, realizând sincronizarea acesteia cu operele  literare intrate în universalitate.

   Repere teoretice

  În articolul "Nouă structură şi opera lui Marcel Proust", autorul corisideră  depăşită formula estetică a prozei tradiţionale de tip balzacian, optând pentru cea de tip modern, proustian.

  Naratorul traditional omniscient şi omniprezent prezintă doar "o propunere de realitate", pe când naratorul modern, utilizând tehnica autenticităţii, redă realitatea însâşi. Preferă  astfel relatarea la persoana întâi a unor experienţe trăite  care conferă date subiective (un punct de vedere personal) asupra  felului în care percepe fiecare personaj - ipostază a eului real ceea ce îl înconjoară: "Să nu scriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc  eu [ ... ]. Asta-i singură realitate pe care o pot povesti [ ... ]. Dar aceasta-i realitatea conştiinţei mele, conţinutul psihologic [...]. Din mine insumi, eu nu pot ieşi […] Eu nu pot vorbi onest decât la persoana ]ntâi."

    În romanele camil-petresciene, coordonatele modernismului sunt următoarele: perspectiva narativă  subiectivă (unică sau multiplă), folosirea persoanei întâi, autenticitatea (de factură gidiană), timp prezent şi timp subiectiv  (trecut al amintirii), lipsa cronologiei, utilizarea memoriei (voluntare, involuntare), a introspecţiei şi a analizei psihologice, anticalofilismul.

  Apariţie. Temă

  Romanul "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" este publicat în 1930 şi prezintă drama intelectualului lucid confruntat cu două experienţe capitale: iubirea şi războiul.

  Specie literară

  Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu personaje numeroase, cu o acţiune complexă, desfăşurată  pe mai multe planuri narative, cu un conflict puternic .

  "Ultima  noapte de dragoste, întâia noapte de război" este eu roman  modern de tip subiectiv. Perspectiva narativă este  unică şi scrierea se constituie ca o confesiune (la persoana întâi) a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu, care este şi narator. Se prezintă două coordonate temporale: prezentul frontului  (Gheorghidiu este sublocotenent şi luptă în Primul Război  Mondial) şi timpul subiectiv, al memoriei (amintirea poveştii  de iubire pe care a trăit-o cu Ela). Autoanaliza la  care recurge personajul este lucidă şi raportează individul atât la  experienţa iubirii, cât şi la cea a războiului. Firul epic nu respectă cronologia: prezentarea întâmplărilor de pe front  este întreruptă de amintirea poveştii de dragoste.

   Compoziţie

  Romanul are două păli care descriu aventura cunoaşterii absolute prin intermediul unor experiente-limită: iubireii şi războiul. În vreme ce prima parte narează fapte care aparţin  în totalitate ficţiunii, a doua parte porneşte de la date  autobiografice (Cămil Petrescu a luptat pe front, fiind ofiţer al  armatei române). Liantul dintre cele două părţi este  conştiinţa unică a naratorului, Ştefan Gheorghidiu.

   Construcţia subiectului           

  lnceputul confesiunii prezintă întâmplări de pe frontul  românesc, surprinse în mod critic de către narator, care,în  primăvara anului 1916, se află concentrat pe Valea Prahovei, ca sublocotenent în armata română. O discuţie  care  are Inr, la popotă t şi dezbate un fapt divers apărut în  presă, declanşează memoria involuntară a personajului-narator, prin intermediul căreia sunt aduse în prezent , principalele momente ale poveştii sale de iubire, care aparţine trecutului.

  Faptul că un bărbat care şi-a ucis soţia infidelă a fost  achitat de către tribunal stârneşte reacţii diverse, prilej cu  care sunt prezentate diferite opinii despre o problemă, considerată  de Gheorghidiu o chestiune de importanţă majoră. Căpitanul Dimiu susţine că "nevasta nu trebuie să-şi  facă de cap", in vreme ce Corabu e intrigat de faptul că soţul  înşelat alesese pedeapsa capitală ("Cu ce drept ucizi o femeie care nu  te mai iubeşte?”) iar Floroiu se remarcă drept un apărător al fericirii individuale, pentru că, spune el  "dreptul  la dragoste e sfânt" şi de aceea nu trebuie , condamnată  femeia care îşi caută împlinirea sufletească.

Atitudinea lui Gheorghidiu, care intervine vehement şi pătimaş în discuţie , relevă modul său unic de a gândi: "Acei care se iubesc  au  drept de viaţă şi de moarte unul  asupra celuilalt” Concepţia sa originală asupra iubirii, simţită la modul absolut, este dezvoltată cu ajutorul rememorării proprie experienţe. Readucerea în prezent a faptelor care ,aparţin  trecutului prin intermediul amintirii este un proces de  căutare a "timpului pierdut" în vederea regăsirii de sine.Gheorghidiu rememorează monografic iubirea să pentru Ela, prezentând minuţios toate fazele prin care trece acest sentiment  unic.

    Confesiunea debutează sub semnul incertitudinii: "Eram însurat  de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală. [ ... ] Dar dacă nu e adevărat că mă înşală?" Sentimentul iubirii se naşte din orgoliu, naratorul mărturisind că se simţea "măgulit" de atenţia acordată de cea mai frumoasă studentă" de la Litere. Imaginea Elei, încă vie în amintirea să, este descrisă în mod direct astfel: "Cu ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar, cu neastâmpărul trupului tânăr, cu gura necontenit umedă şi fragedâ, cu o inteligenţă care irumpea [...] era de altfel un spectacol minunat", întruchipând idealul feminin pentru  tânărul Ştefan.

   Începutul relaţiei lor poate fi identificat cu refacerea cuplului primordial bazat pe "dragoste absolută". Atât Ela, cât Ştefan se regăsesc unul în celălalt înir-un mod unic, de parcă sufletele lor pereche s-au căutat de la începuturile lumii, iar regăsirea dintre ele marchează o stare de graţie a fericirii eterne. Femeia iubită devine, pentru Gheorghidiu, întruparea  prototipului feminităţii, corespunzând întocmai nevoii sale sufleteşti: "Simţeam eu că femeia aceea era a mea  în exemplar unic: aşa că eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii şi aveam să pierim la amândoi".

   Episodui moştenirii strică însă echilibrul fericirii în cuplu pentru  că Ştefan constată cu stupoare că Ela este atrasă progresiv de viaţa mondenă, încercând să schimbe existenţa lor  de până atunci. Acest nucleu epic de roman tradiţional, balzacian integrat confesiunii este menit să semnaleze  adevărata natură individuală a protagoniştilor. Unchiul avar  al lui Gheorghidiu, pe nume Tache, îl lasă acestuia o avere  considerabilă, pe care noul posesor, o consideră o povară pentru că, la fel ca şi tatăl său care murise, nu avea  „noţiunea banului". Fire boemă care trăieşte din plăcerile spirituale, Ştefan e ironizat de un alt unchi, Nae Gheorghidiu, reputat om de afaceri: "Cu Kant ăla al dumitale şi cu, Schopenhauer nu faci în afaceri nici o brânză. Eu sunt mai deştept ca ei când e vorba de parale". Naratorul pătrunde astfel într-o lume care-i provoacă repulsie, pe care nu o înţelege şi de care simte nevoia să se ferească. Totuşi descoperă cu stupoare că Ela este foarte interesată de moştenire, vorbind cu naturaleţe despre chestiuni financiare mărturiseşte astfel cu un profund regret, care constituie fundamentul dezamăgirilor ulterioare: "Aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare [ ... ]. Mă cuprindea o nesfârsită tristeţe văzând că nici femeia asta, pe care o credeam aproape suflet din sufletul meu, nu înţelegea, că poşi să lupţi  cu îndârjire şi fără cruţare pentru triumful unei idei, dar în acelaşi timp să-ţi fie silă să te frămânţi pentru sumă, fie ea oricât de mare".

   Diferenţă majoră între ceea ce credea Ştefan despre Ela, şi ceea ce era ea în realitate strecoară în sufletul îndrăgostitului îndoială, observată minuţios în drumul ei către certitudine. Etapa mondenă a vieţii de cuplu debutează sub semnul ironiei amare: "Am devenit şi mondeni!" şi continuă, printr-o acumulare de fapte care cu timpul o detronează pe Ela de pe treapta idealizată pe care se afla la început "angrenajul de lux", renunşarea la vechii prieteni, observal asupra vestimentaţiei "la modă", cercurile noi frecventaţi, Înstrăinarea acesteia faţă de Ştefan capătă astfel proporţi  catastrofice, soţul dezamăgit mărturisind: "viaţa mi-a devenit curând o tortură continuă".

    Mobilurile eşecului său erotic, identificat cu ratarea cunoaşterii absolute, sunt analizate lucid şi minuţios, transformându-se în neîmpliniri spirituale care duc inevitabil spre o stare de neIinişte prelungită. Excursia la Odobeşti, înreprinsă la invitaţia verişoarei Anişoara, o reprezentantă a mondenităţii, adaugă un nou motiv de meditaţie pentru  Ştefan, anume dacă Ela e capabilă sau nu să îl înşele cu un anune domn G., căruia îi acordă o atenţie nefiresc de mare: „În cele trei zile cât am stat la Odobeşti, am fost ca şi bolnav . "Îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă".Gelozia sa excesivă, chiar dacă nu se fundamentează pe dovezi concrete, macină îndelung sufletul bărbatului şi este în prilej de analiză a fiecărui detaliu în speranţa conturării unei concluzii.

    Urmează o perioadă dificilă în viaţa de cuplu, marcată de certuri şi împăcări succesive; pentru Ştefan, imaginea femeii  iubite oscilează între ipostaza angelică (femeia unică, affletul său pereche) şi cea demonică.

   Neputând să discearnă între cele două ipostaze, măcinat în continuare de incertitudini, Ştefan se înrolează voluntar trecând de la experienţa eşuată a iubirii la aceea a înfruntări directe cu moartea. Întors de pe front, având încă întipărite în minte ororile războiului, el realizează că trebuie să pună capăt frământărilor erotice, mult prea neînsemnate faţă de drama colectivă la care luase parte.

   Decide să se despartă definitiv de Ela , femeia careintruchipează eşecul cunoaşterii absolute prin iubire , adresându-i acesteia o întrebare simplă ,pe un ton detaşat:”Ascultă , fată dragă , ce-ai yi ce tu dacă ne-am despărţi ?” În mod simbolic îi lasă soţiei “tot trecutul”, toate amintirile şi  frământările anterioare , pregătit pentru a începe p viaţă nouă , în cautarea altor experienţe majore.

   Jurnalul de campanie concretizează viziunea individului asupra dramei pe care o generează lupta nedreaptă între forţe inegale. Gheorghidiu se înrolează din dorinţa, pe de-o partea de a scăpa de obsesia neîmplinirii erotice , iar pe de altă parte , pentru a acumula o nouă experienţă capitală , în legătură cu acest fapt , el însuşi mărturiseşte :N-aş vrea sa existe pe lume o experineţă definitivă de la care să lipsesc”

    Renunţând la maniera eroică încetăţenita de a prezenta  războiul, Gheorghidiu îl descrie ca pe un carnagiu oribil,din punctul de vedere al intelectualului al cărui unic ţel este acela de a scăpa cu viaţa. Experienţa luptelor alternează cu  reveniri la drama erotică, întărindu-i convingerea că, într-adevar e e Ela îl înşalàâă. Venind pe neaşteptate de pe front şi negâsindu-şi  soţia acasă, Ştefan este cuprins de o deziluzie cumplită prezentată minuţios: "S-a făcut în mine un pustiu imens,ca  un nucleu de dureri". Ulterior, găseşte, printre câni, un bilet

din care află că, în noaptea respectivă, ea dormise la Anişoara. Altă dată, când i se oferă o permisie, merge la

Câmpulung pentru a o întâlni, dar atitudinea glacială a femeii dă naştere unor noi frământări ("o nouă întărire a bănuieli că, sunt înşelat"), mai ales că, pe străzile oraşului, îl vede  întâmplător pe domnul G, iar ea îl roagă să treacă o parte din bani pe numele ei. Hotărăşte să-i omoare pe amândoi, dar este obligat să se întoarcă la regiment.

   Drama războiului devine însă copleşitoare, umbrind neîmplinirile din plan sentimental. Experienţa luptei pentru eliberarea Transilvaniei, ocupată de trupele austro-ungare este trăită la intensitate maximă. Haosul general, "bâlciul de oameni", "viziunea miilor de morţi, a uraganului de obuze, a trupurilor zvârlite în aer" compun imaginea terifiantă a unei lupte inumane. Gheorghidiu se simte mult mai apropiat de tovarăşii de front, pe care nici nu-i cunoştea foarte bine  decât de propria mamă, care îl acţionase în juştie pretinzând o parte din avere. Scene memorabile şi înfioràtoare se succed prin faţa ochilor săi în momentul în care batalionul condus de el este luat prin surprindere de inamici. Soldatul Marin Tuchei rosteşte neîntrerupt , "ca un

blestem", aceleaşi vorbe: "Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu", iar un altul, deşi capul i-a fost retezat de un obuz, aleargă în continuare, din reflex, într-o scenă tragică şi grotească în acelaşi timp.

   Se creează astfel o prăpastie imensă între cei de pe front  martori la oroarea colectivă, şi cei de acasă, care se

mulţumeau să comenteze detaşat evenimentele. Fiind rănit,  Gheorghidiu se întoarce la vatră total schimbat, capabil să renunţe la frământările trecutului; de aceea, se desparte de Ela printr-un gest de mărinimie sarcastică, lăsându-i "absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi de la lucruri porsonale la amintiri. Adică tot trecutul".

   Ştefan Gheorghidiu, protagonistul romanului, care este şi naratorul lui, consemnează, în mod subiectiv, experienţa oprie în raport cu două coordonate esenţiale ale existenţei: iubirea şi războiul. El întruchipează tipul intelectualului lucid, ,aflat  într-o căutare asiduă a absolutului.

   Omul superior aspiră la iubirea ideală, alături de femeia unică, predestinată sufleteşte a-i fi alături: "Căutam o identificare şi o verificare a eului meu… Nu m-aş fi putut  realiza adecât într-o dragoste absolută". Dezamăgirea pe plan erotic derivă din faptul că Ela, soţia sa, este prototipul femeii comune, neputând astfel să suplinească nevoia de perfecţiune afectivă pe care el şi-o doreşte. Deşi aceasta nu reprezintă o voce în roman, faptele sau opiniile ei rămânând necunoscute cititorului pentru că sunt prezentate parţial aşa cum  le percepe Gheorghidiu, există suficiente indicii incriminatorii.

   Gelos  peste măsură şi având un orgoliu nemăsurat, personajul analizează permanent şi minuţios povestea sa de iubire. Reflexiv şI hipersensibil, el accentuează latura drimatică a ceea ce percepe şi, astfel, aventura cunoaşterii absolute prin iubire eşuează. Dezamăgirea generează o  concepţie originală şi dramatică asupra celui mai profund sentiment uman: "O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie... Trebuie timp şi trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obişnuieşti  să-ţi placă femia fără de care mai târziu nu poţi trăi”.

Deziuzia  izvorăşte, de asemenea, din imposibilitatea permanentizării fericirii erotice. Dacă, la început, cei doi alcătuiesc un cuplu perfect în care nu lipseşte completarea sufletească şi afecţiunea, ulterior se produce un  dezechilibru generat de apariţia moştenirii lăsate de unchiul Tache. Nefiind o fire practică, ci mai degrabă un filozof genial ,Ştefan eşuează în afaceri ceea ce aduce cu sine ie dezaprobare din partea Elei. Aceasta dovedeşte veleităţi practice, în discuţiile despre bani, fapt care, pentru Gheorghidiu, reprezintă un indiciu al lipsei de feminitate.

   Nepotrivirea dintre ei este evidentă atunci când aceastii îl sugerează soţului, un om foarte puţin preocupat de ţinuta vestimentară, că ar trebui să se îmbrace "la modă” Intelectualul modest care trăieşte din bucuriile spiritului nu poate gusta distracţiile mondene, chiar dacă Ela le include în planurile lor zilnice; ele reprezintă doar un bun prilej de analiză şi introspecţie, care accentuează diferenţele dintre soţi.

   Deşi Ştefan simte că Ela este a lui "în exemplar unic" reprezentând sufletul - pereche, este incapabil de a c accepta integral, cu calittţi şi defecte, preferând să construiască, la nivel imaginar, o Ela perfectă, o variantă feminină a sa; cum realitatea nu se potriveşte idealulrii personajul îşi conturează propria dezamăgire, cu luciditaie "Câtă luciditate, atâta conştinţă, câtă conştinţă, atât., pasiune şi deci atâta dramă."   Gheorghidiu participă la război tot din orgoliu (se înrolează  voluntar pentru că intuieşte că frontul reprezintă o experienţă unica pe care nu o poate rata). Într-un moment în care gelozia ajunsese o obsesie chinuitoare, nouă aventură îl salvează temporar de conştientizarea neîmplinirii în iubire .Sensibilitatea să excesivă determină frică să teribila de moartea, pe care o simte că-I pândeşte la tot pasul. Cu toate acestea, el este solidar cu tovarăşii de front, pentru că îi uneşte aceeaşi suferinţă.

   Schimbarea radicală a comportamentului său, manifestată la întoarcerea în Bucureşti, rezultă din conştientizarea dramei colective care primează în raport cu cea individuală. Indiferenţa este doar aparentă, pentru că firea să labilă va cunoaşte, probabil, un nou eşec, în scurt timp.

   Stefan Gheorghidiu e un personaj memorabil care dezvoltă o manieră originală de a gândi, întruchipând omul
care trăieşte într-o lume dominată de mediocritate

   Consideraţii asupra stilului

   Romanul este conceput ca o confesiune a eroului central şi de aceea principalul mod de expunere este monologul interior  bazat pe introspecţie. Stilul este anticalofil, Camil Petrescu declarându-se împotriva abuzului de imagini artistice preferă prezentarea concretă, autentică, sinceră a ceea ce simte sau a ceea ce se întâmpla cu personajul său.

  Concluzii

  Apariţia romanului modern de tip subiectiv " Ultima noapte dragoste, întâia noapte de război" contribuie în mod substanţial la dezvoltarea literaturii române în sincronism cu literatura universală.

Romanul

Ion

                                        de Liviu Rebreanu

  Date despre autor şi operă

  Liviu Rebreanu, întemeietorul romanului românesc modern, se afirmă literar în perioada interbelică. Debutează în 1912, cu volumul de nuvele intitulat "Frământări". Proza scurtă conţine adevărate nuclee epice pentru creaţiile ample ulterioare: "Răfuiala", "Proştii", "Catastrofa", "Itic ?Ştrul dezertor". Romanele sale au fost clasificate în trei categorii sociale ("Ion", "Răscoala", "Crăişorul, "Gorilă"), psihologice ("Pădurea spânzuraţilor", "Ciuleandra", "Adam şi Eva", "Jar"), romanul poliţist "Amândoi". Ca dramaturg, scrie trei piese

   Apariţie

 Romanul "Ion" apare în anul 1920; prima să variantă însă datează din 1913 şi fusese intitulată "Zestrea", constituind un proiect abandonat, dar reluat ulterior, în urma unei atente documentări. Imediat după publicarea lui, romanul se bucură de aprecierea criticii literare, în special pentru faptul, că reprezintă prima creaţie obiectivă din literatură română, respectând principiul sincronismului, enunţat de Eugen Lovinescu.

   Geneză

 La baza amplei creaţii romaneşti, se afla trei fapte de viaţă, dar şi o documentare atentă în ceea ce priveşte problematica ţărănimii atât în literatura română, cât şi în cea universală.

Punctul de pornire are un fundament puternic ancorat în realitate: un ţăran tânăr, inteligent şi harnic  i se plânge autorului de lipsa pământului, observarea gestului impresionant al unui ţăran de a săruta pământul, păţaniile unei tinere, alungată şi de tată, şi de iubit.

    Continuând tradiţia creaţiilor romaneşti remarcabile (romanele "Ciocoii vechi şi noi", de Nicolae Filimon, "Mara" de Ioan Slavici    "Ciclul Comăneştenilor" de Duiliu Zamfirescu) Rebreanu preia din literatură universală formule literare consacrate: de la Zola, se inspiră în ceea ce priveşte notele naturaliste ale zugrăvirii personajului (exagerarea trăsăturilor realiste ale acestuia), formula  realist-obiectivă  în descrierea umanităţii este de inspiraţie balzaciană, iar creaţia lui Tolstoi reprezintă un model pentru zugrăvirea ciclică a vieţii şi pentru tehnica narativă a planurilor paralele.

   Specie literară

Opera literară "Ion" este un roman tradiţional, obiectiv, social, realist. Romanul este o specie a genului epic, de  mare întindere, cu personaje numeroase, cu o acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri narative, cu un conflict puternic.

  Romanul  de tip tradiţional are următoarele trăsături: complexitatea acţiunii şi numărul mare de personaje, obiectivitatea (naratorul se limitează la prezentarea imparţială  a evenimentelor, fără a se implica în acţiune), omniscientă (perspectivă narativă de tip demiurgic, realizată prin utilizarea persoanei a treia), ubicuitatea (perspectivă  narativă prin care se descriu realităţi simultane), unicitatea perspectivei, preferinţa pentru crearea de tipuri, caractere,previzibilitatea, istorismul (autorul oferă date exacte despre ansamblul existenţei personajelor). Romanul conţine, de asemenea, şi elemente de modernitate, precum analizarea in detaliu a psihologiei personajului principal.

Trăsăturile care încadrează romanul printre creaţiile realiste sunt: inspiraţia din realitate, prezentarea veridică a evenimentelor , obiectivitatea , înfăţişarea individului ca produs al societăţii din care face parte, descrierea minuţiosă, stilul impersonal, anticalofil (fără figuri de stil) preferinţă pentru personaje tipice (dominate de o trăsătură  pregnantă de caracter). Adoptând maniera realistă de a scrie, Rebreanu se ghidează după definiţia dată de Stendhal romanului: "Romanul este o oglindă purtată de-a lungul unui drum. Câteodată ea reflectă cerul albastru, altă dată noroiul din băltoacele de la picioarele dumneavoastră”

Temă

Deşi tratează o temă deja abordată în literatura română  anume problematica ţăranului român într-o societate dominată de supremaţia bunurilor materiale, romanul se  remarcă prin originalitate, depăşind maniera sămănătoristă  a prezentării vieţi rurale sub aspect idilic.

Compoziţie. Tehnici narative

Principala tehnică narativă pe care se bazează romanul este simetria compoziţională. Creaţia are două părţi, "Glasul pământului" şi "Glasul iubirii", fiecare dintre ele fiind alcătuită din şase capitole, la final adăugându-se capitolul-concluzie, Întreaga acţiune se desfăşoară între două coordonate precizate de titlurile capitolelor: "Începutul" şi "Sfârşitul". În debutul romanului se prezintă drumul care, din şoseaua centrală, merge către satul Pripas, pentru ca, la final, acesta să iasă din sat pentru a se reuni cu drumul principal.

O altă tehnică narativă utilizată este cea a planurillor paralele sau intersectate; principalele planuri prezintă viaţa  ţăranului român de la începutul secolului al XX-lea (destinul lui lon) şi existenţa intelectualităţii rurale (reprezentată de familia învăţătorului Herdelea).

Prin intermediul tehnicii narative cinematografice, naratorul descrie minuţios drumul, satul, horă; imaginile ample de perspectivă sunt ulterior particularizate surprinzând, în detaliu, amănunte semnificative. Astfel cititorul , introdus treptat în lumea ficţiunii , ia cunoştinţă  asupra datelor esenţiale ale noului univers.

    Tehnica anticipaţiei conferă un caracter previzibil acţiunii. AstfeI, toponimele rău-prevestitoare de la începutul romanului ("Râpele Dracului", "Cişmeaua mortului"), ca şi conflictul de la horă între Ion şi George, anticipează răfuiala finală şi sfârşitul dramatic al personajului.

    Construcţia subiectului

 Nucleul epic al romanului se regăseşte în nuvelă rebreniană "Răfuiala", în care Tănase Ursu, un ţăran foarte sărac, este omorât de către flăcăul voinic şi bogat, pe nume Toma Lotru, pentru că Rafila, deşi s-a măritat cu acesta din urmă, îl iubeşte în continuare pe Tănase. Nuvela schematizează conflictul erotic din romanul "Ion".

Subiectul are o construcţie sferică, bazată pe simetria început-final. Cele două părţi conţin în titlu două laturi complementare ale personaIităţii eroului central (obsesia de a poseda cât mai mult pământ şi iubirea, căreia nu i se poate împotrivi decât aparent).

  lnceputul romanului are în centru metafora drumului; drumul face legătura între realitate şi universul ficţionaI. El este tânăr, sprinten în căutarea destinaţiei, reprezentând primul "personaj" cu care cititorul ia contact: "drumul alb [ ... ] urcă întâi anevoie până ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted [ ... ], coteşte brusc pe sub Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline." La finaşul romanului, acelaşi drum este surprins la o altă vârstă, în momentul ieşirii din sat, "ca o panglică cenuşie în amurgul răcoros".

  Odată introdus în lumea fictiunil, cititorul este familiarizat cu cadrul desfăşurării acţiunii prin descrierea detaliată a satului (cu ulile şi case), dar fără personaje. Ca şi marii romancieri ai literaturii universale, Rebreanu concentrează intreaga colectivitate rurală într-o singură locaţie: curtea casei văduvei lui Maxim Oprea , unde se  desfăsoară hora  duminicală. Surprinderea cinematografică a lumii rurale conţine observaţii asupra conflictelor sociale din cadrul ei. Astfel, în timp ce tinerii joacă pe ritmul unei "Someşane" cântată de mai bine de un ceas, iar femeile şi copiii privesc admirativ, bărbaţii înstăriţi s-au retras într-un loc mai ferit pentru a discuta despre "treburile obştei". Naratorul comentează impulsul lui Alexandru Glanetaşu, un ţăran sărac şi marginalizat de colectivitatea sătească, de a discuta şi el cu "bogătanii": "Pe de lături, ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea Alexandru Glanetaşu, dornic să i se amestece în vorbă, sfiindu-se să se vâre între bogătaşi". Fiul său însă, Ion, personajul central al cărţii, va învinge temerile tatălui, provocând o dramă de proporţii epopeice.

   Intriga romanului este anticipată de conflictul de la horă între Ion şi George; cei doi tineri fac parte din clase sociale diferite: Ion este foarte sărac, dar harnic şi priceput, George este cel mai înstărit flăcău din sat. Identificând sărăcia cu lipsa de demnitate şi cu privarea de un statut social pe care este sigur că îl merită, Ion şi-o doreşte de soţie pe Ana, fata lui Vasile Baciu, promisă lui George. Disputa dintre cei doi este o înfruntare între două orgolii puternice.

  La sugestia lui Titu Herdelea, Ion găseşte modalitatea de a-l "sili" pe Vasile Baciu să i-o dea pe Ana de soţie, fapt care constituie intriga romanului şi conturează principalul conflict desfăşurat pe două coordonate: exterior (dintre Ion şi viitorul socru) şi interior (între "glasul pământului" şi "glasul iubirii").

  Ion este un tânăr isteţ şi harnic, dar care suferă din pricina sărăciei. Singura avere a familiei, câteva loturi de pământ care fuseseră zestrea Zenobiei, au fost înstrăinate de tatăl său, un mare amator de rachiu. Ion muncea de dimineaţă până seara pământul rămas. Încă de copil, el părăseşte şcoala, chiar dacă învăţătorul Herdelea remarcă isteţimea lui, tocmai pentru că dorea "să fie veşnic înfrăţit cu pământul". Lucrând cu râvnă, reuşeşte să păstreze ceea ce ie rămăsese, fàrâ a mai înstrăina mica lor avere, căci, comentează naratorul, "unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. lar pământul îl era drag, ca ochii din cap."

  Singura soluţie de a ieşi din impasul sărăciei şi de a-şi câştiga locul privilegiat în cadrul colectivităţii este dobândirea pamântului prin căsătorie. Deşi o iubeşte pe Florica, cea mai frumoasă, dar şi cea mai săracă fată din sat, o părăseşte pentru Ana, cea care "avea locuri şi case şi vite multe". Flăcăul constată că fericirea conjugală nu se poate clădi doar pe sentimentul iubirii: "Dragostea nu ajunge în viaţă... dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia. Şi indată ce zicea aşa, se pomenea cu gândurile după Ana."

  La dorinţa de a se remarca din punct de vedere social se adaugă şi trăsăturile sale de caracter: ambiţia, orgoliul, instinctul de a poseda cât mai mult pământ, dorinţa  de răzbunare împotriva unei soarte nedrepte, naratorul mentionând toate aceste mobiluri psihologice: "lubirea pământului I-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmai într-o hotărâre pătimaşa: trebuie să aibă pământ, trebuie. De atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă."

  La horă se înfiripă gândul lui Ion de a intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, prin căsătorie cu fiica acestuia, Ana, râvnită de un flăcău bogat, pe nume George Bulbuc. Se conturează astfel conflictul principal al romanului, intre lon şi Vasile  Baciu şi unul dintre conflictele secundare, între lon şi George, căci dorinţa flăcăului urmărită atent, într-o gradaţie ascendentă, devine obsesie şi se împlineşte cu ajutorul uneia dintre cele mai importante calităţi ale personalităţii sale, anume perseverenţa. "Glasul iubirii" este astfel umbrit de, "qlasul pământului", pentru că lon confundă nevoia de dragoste  pentru o femeie cu patimă mistuitoare a posesiunii.

Dorinţa lui pătimaşă, dusă până la extremă, îl dezumanizează, trăsăturile sale îşi pierd treptat umanitatea şi calitătile (isteţimea, perseverenţă, tăria de caracter, hărnicia) degenerează în defecte.

  Astfel , el poate fi încadrat în tipologia arivistului ( ca şi Dinu Păturică sau Julien Sorel ). Ştiind foarte bine ce îşi doreşte şi primind sugestia lui Titu Herdelea asupra modalităţii de al "sili" pe Baciu să i-o dea pe Ana de soţie, el obţine doar parţial ceea ce râvnea de atâta timp, căci viitorul socru e precaut şi nu-i oferă toate pământurile drept zestre pentru  fată. Întrucât Ion nu se mulţumeşte cu puţin, se răzbună pe Ana, cea care, de la început joacă rolul victimei.

  Nunta lui Ion cu Ana reprezintă momentul în care cele două "glasuri" se întâlnesc; în sufletul flăcăului se naşte îndoiala izvorâtă dintr-un moment de slăbiciune, realizând că, împreună cu pământurile, trebuie să o ia şi pe fata urâtă de lângă el, în timp ce Florica, "druşca întâi", e mai frumoasă ca oricând. Gândul de a fugi cu aceasta din urmă este dictat de sentimentele sale pentru ea, totuşi raţiunea îl cenzureză imediat: "Şi să rămân tot calic... pentru o muiere!... Apoi să nu mă trăznească Dumnezeu din senin?"

    Ajuns în posesia pământurilor, atitudinea sa faţă de cei din jur se schimbă, devenind ostentativă: "De altfel şi fată de  săteni caută să-şi arate greutatea pe care i-o dădea  simţământul bogăţiei. Pe uliţa umbla cu paşii mai mari şi cu genunchii îndoiţi. Vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic  numai de pământ şi de avere." Ca o compensaţie pentru suferinţă acută cauzată de sărăcie, el afişează cu mândrie  noul statut social pe care crede că-I merita cu prisosinţă. Faptul că a primit ceea ce consideră că i se cuvine este, pentru el, împlinirea unui act justiţiar prin îndreptarea unui destin care l-a nedreptăţit.

  Punctul culminant al romanului şi momentul în care cele două "glasuri" se confundă este scena sărutării pământului. În construcţia subiectului, ea reprezintă totodată o anticipare a finalului său tragic, a contopirii cu pământul care îi este atât de drag. EI confundă glia, aflată în întregime în posesia lui, cu o persoană, cu femeia iubită, care trebuie să-i aparţină în întregime: "Dorea să simtă lutul sub picioare, să i se agaţe de opinci, să-i soarbă mirosul, să-şi umple ochii de culoarea lui îmbătătoare." Imposibilitatea împlinirii erotice alături de Florica generează  o pasiune imensă şi nefirească pentru  ceea  ce şi-a dorit de mic; obsesia pământului substituie nevola de afecţiune: "Mirosul acru, proaspăt şi roditor îi ,aprindea sângele [ ... ], luă în mână un bulgăre şi-I sfărâma intre degete cu o plăcere înfricoşată."

     Gestul de a săruta pământul este o manifestare anormală, personalitatea sa depăşind sfera realismului, fiind încadrată naturalismului: "Apoi încet, cucernic fără să-şi dea seama,se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior
rece, ameţitor' Înfrăţirea cu lutul îl conferă statutul mult răvnit de stăpân absolut, prin împlinirea unei obsesii
mistuitoare; personajul capătă astfel dimensiuni epopeice: “Se vedea acum mare şi puternic ca un uriaş din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori .Şi pământul parcă se clătina, se închina în faţa lui."

   Epuizând energia erotică în împlinirea patimei pentru pământ, Ion o tratează pe Ana ca pe un obiect, un mijloc de obţine  ceea ce şi-a dorit dintotdeauna. Destinul ei nefericit dovine tragic după căsătorie. De mică, a rămas orfană de mama, fiind singurul copil al lui Vasile Baciu care a supravieţuit. Deşi tatăl se îngrijeşte de ea, nu este capabil să-i ofere afecţiunea de care are nevoie. Ion i se pare a fi o compenşaţie  pentru ceea ce i-a lipsit, simţindu-se măgulită de atenţia acestuia, dar nebănuind adevărata lui natură. Căsătoria care, la început, i se pare a fi o binecuvântare, devine cu timpul un prilej de dezamăgire. Nici atunci când naşte un copil nu obţine de la Ion afecţiunea dorită, pentru că acesta nu simte decât milă şi repulsie pentru ea.

   Romanul este şi din acest punct de vedere naturalist, prozentând semne de violentă conjugală, dar şi supredimensionând destine fără salvare. Sinuciderea Anei este anticipată de observaţii minuţioase asupra morţii cârciumarului Avrum şi a celei a lui Dumitru Moarcăş, la care femeia este martoră. Ea găseşte în sinucidere o salvare din cercul  vicios al propriului destin.

  După moartea soţiei , Ion e preocupat doar de păstrarea averii pe care o obţînuse cu greu de la socrul său, care, la rândul lui, devenise bogat tot datorită zestrei obţinuta prin căsătorie; spre deosebire de ginerele său însă, el îşi iubeşte  consoartă care întruchipa averea, fiind un parvenit care nu  depăseşte sfera umanului. lon îşi dă seama că singurul mijloc de a păstra averea este copilul Petrişor, dar acesta  moare şi, după îndelungi dispute, pământul rămâne totuşi în administrarea tatălui, dar, în caz de deces, va rămâne Bisericii.

    Imediat după ce îşi satisface dorinţa pătimaşă de posesie, lon realizează că ea nu poate substitui iubirea adevărată, ajungând, prea târziu, la o remarcă plină de înţeIepciune, "Ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e drag pe lume nu-i al tău!". Florica, fata pe care o iubeşte în continuare, se căsătorise cu George Bulbuc, al cărui orgoliu de a-I face pe lon să sufere este pe deplin satisfăcut. Dar tocmai pentru că şi în punct de vedere erotic lon manifestă aceeaşi voinţă puternică se întâlneşte pe ascuns cu aceasta. Pedeapsa  pentru tot răul produs celor din jur nu poate fi decât una capitală: George îl răpune cu câteva lovituri de sapă sub ferestrele Floricăi.

    Drama morţii sale premature este sporită şi de afirmaţia medicului care constată decesul: "A fost un om ca oţelul! Putea să trăiască o sută de ani!"; apoi "Ion fu coborât în pământul care i-a fost prea drag" (anormal de drag).

   În paralel cu planul care urmăreşte destinul tragic al lui Ion, naratorul prezintă viaţa intelectualităţii rurale, reprezentată de preotul  loan Belciug şi de familia învâţătoruIui  Zaharia Herdelea; cei doi sunt exponenţii a  două instituţiii foarte respectate în cadrul colectivităţii, dar nu ezită să-ş1 dispute supremaţia, prestigiul, influenţa asupra  tăraniIor. Deşi sunt vechi prieteni, preotul şi învăţătoruI ajung  duşmani de moarte, îşi fac reproşuri şi se ameninţă, pentru ca, spre finalul romanului, să se împace din nou.

  Şi în cazul intelectualilor de la sate, căsătoria este privită ca fiind o afacere în care primează zestrea. Fata cea mare a  lui Herdelea, Laura, deşi este îndrăgostită de Aurel Ungureanu, se mărită cu George Pintea pentru că acesta nu pretinde părinţilor zestre. Protestul ei iniţial se transformă în resemnare alături de viitorul preot; ea reface astfel destinul mamei sale, într-un alt timp, ca şi Ghighi, sora mai mică, cea care se mărită cu Zăgreanu, noul învăţător din Pripas.

    Criticul literar Alexandru Piru afirmă că Titu Herdelea intruchipează "propriul roman al tinereţii" lui Rebreanu. El este  un tânăr cu înclinaţii artistice şi fire boemă, aflat într-o permanentă căutarea a sinelui. Îl admiră pe Ion pentru perseverenţa să şi şi-ar dori el însuşi să fie perseverent. Neputând găsi împlinirea nici pe plan afectiv, nici social, el hotărăşte să treacă Munţii Carpaţi, părăsind Transilvania. În romanul "Ion", el face legătura între cele două planuri piricipale, pentru ca, în "Răscoala", tot el să joace rolul martorului la revoltă colectivă generată de dorinţa ţăranilor de  a avea pământ.

  Ampla  creaţie romanescă prezintă un întreg univers, dominat de iubire şi patimă, dezvoltând energii umane surprinse  în diferite ipostaze, conturând o frescă socială a începutului  de secol al XX-lea. Finalul său sintetizează meditativ dramele individuale prezentate de-a lungul subiectului: "Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, aIţii le-au luat locul. Peste  zvârcolirile vieţi i vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. SuferinţeIe, patinille, năzuinţeIe, mari sau mici, se  pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări  plăpânde 'într-un uragan uriaş." Cazul particular, reliefat  prin prezentarea destinelor individuale, se contopeşte cu generalul, întocmai cum drumul iese din sat şi „se pierde în şoseaua mare fără început”

  Personajul Ion

 Ion Pop al Glanetaşului, personajul principal al romanului, intruchipează tipul arivistului, care îşi pierde treptat latura umană drept pentru care calităţiIe sale se transformă în defecte. Personalitatea sa este integral subordonată dorinţei obsedante de a poseda cât mai mult pământ; pentru atingerea acestui ţeI, ţăranul nu ţine cont de cei din jur, ci îl foloseşte fără nici o remuşcare. După ce dobândeşte ceea ce îşi dorea, se simte neîmplinit, căutând să strice echilibrul  unei familii nou formate, numai pentru că el nu poate fi fericit  decât alături de Florica.

    În legătură cu acest personaj, critica literară exprimă păreri contradictorii. Eugen Lovinescu afirmă că "Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteIigenţă ascuţită."; George Călinescu emite  următoarea opinie: "Ion nu este decât o brută, căreia şiretenia îl ţine loc de deşteptăciune." Multe dintre scenele, romanului certifică faptul că lipseşte o gândire raţională profundă, cu toate acestea personajul e caracterizat de o formă primară de isteţime cu ajutorul căreia alcătuieşte  planuri pentru a-şi atinge scopurile urmate cu perseverenţă.

   În reIaţiiIe cu cei apropiaţi, se remarcă egoismul firii sale, punând de fiecare dată pe primul plan binele personal, fără a-i păsa de ceiIalţi.

   Pe parcursul romanului, cititorul asista la dezumanizarea  sa treptată, atingând cote maxime la moartea soţiei, a copilului, dar şi în momentul în care se împrieteneşte cu George pentru a se putea apropia de Florica.

Moartea lui lon este o pedeapsă meritată, dar şi un final  inevitabil, faptele lui reprobabile strângându-se în juru-i şi conducându-l spre epuizarea ireversibilă a energiei sale. Orgoliul şi patima personajului sunt cauza singurei omucideri din Pripas.

  Consideraţii asupra stilului

  Din punct de vedere stilistic, Rebreanu alege maniera de exprimare realist-obiectivă, refuzând exprimarea subiectivă; în legătură cu exprimarea frustă, anticalofilă, autorul însuşi afirmă: "De altfel cred că e mai uşor a scrie frumos decât a exprima exact. Poate că nu e o simplă întâmplare ca toţi cretorii mari de viaţă s-au mulţumit să scrie bine şi au neglijat  floricelele stilistice[…]Expresia exactă îţi cere mai multă  zbuciumare: <cuvântul ce exprimă adevărul>'.

   Formula inovatoare a realismului rebrenian se bazează pe obiectivitate în crearea de tipuri umane independente, detaşate de subiectivitatea celui care scrie.

  Concluzie

 "Apariţia lui <Ion> a fost privită aproape de unanimitatea criticei ca o dată în istoria literaturii române contemporane şi ca prima mare creaţie obiectivă". (Eugen Lovinescu)